Biografii zbuciumate. Ioan Slavici – „spion” şi „trădător”

(Continuare din numărul trecut)

„A fost propria lui linie”. Într-un rând, amintind de ziua de 3 Mai 1848, data marii adunări de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, ziaristul Slavici, aflat acum la Bucureşti, constată incapacitatea kaiserului de a-i mai ocroti pe români. Chiar crede că nu mai voia să o facă: „În trecerea vremurilor grele care au urmat a străbătut temerea că acea Împărăţie Habsburgică, în care e loc şi pentru români, nu se mai reiveşte. Ba nu sunt puţini nici cei ispitiţi de gîndul că împăratul s-a unit cu maghiarii, vrea ca ei să stingă pe români de pe faţa pământului ungar şi-i ajută în lucrarea lor de distrugere”.

Şi, totuşi, peste doar şapte ani, atunci cînd ziaristul este încarcerat (România intrase în război, iar „agenţii” austro-ungari trebuiau neutralizaţi!), vine un moment în geografia sa publicistică cînd lămureşte autorităţile ce este cu acest ataşament al său faţă de kaiser. Istoricul Lucian Boia a descoperit „Memoriul asupra faptelor de care sunt învinovăţit”, scris în timpul anchetei şi datat 15 Septembrie 1916.

Istoricul precizează: „Îşi declară fără înconjur convingerile prohabsburgice. „Am supt oarecum cu laptele mamei simţămîntul de devotament faţă de Împăratul”. E sigur că vederile sale politice „sunt potrivite nu numai cu tradiţiunile poporului românesc, ci şi cu interesele lui actuale”. Nu i s-a impus în nici un fel la ziar o linie politică: a fost propria lui linie”. Delimitările sunt complicate. Sunt poziţii inflamate de realităţile acelui prezent, sunt fierbinţi, greu de analizat la rece. Unele demersuri au mobile propagandistice ascunse, căci doar mai tîrziu vom afla (doar despre unele!) că au existat planuri ascunse, manuale de intervenţie şi manipulare coerente.

Istoricul Ioan Bulei aminteşte existenţa volumului A magyarországi románok (Românii din Ungaria), avîndu-l ca autor pe Huszár Antal, traducător în Ministerul de Interne de la Budapesta. Huszár, originar din Beiuş (Bihor), cunoscător al limbii române, a adunat contribuţii ale altor persoane şi a redactat această lucrare, veritabil ghid pentru serviciile secrete şi pentru membrii Guvernului. Aceasta era „patria” descrisă de Slavici, cel care era considerat în manualul lui Huszár „cel mai fanatic duşman al statului ungar şi al naţiunii maghiare”.
Se va fi schimbat gazetarul atît de mult în convingeri într-un deceniu, cînd îşi va promova ideile în „Ziua” şi „Gazeta Bucureştilor”, încît să fie judecat şi închis, în 1919, de români? Nu mai era fanatic antimaghiar, ci fanatic antiromân în doar 10-12 ani? Acuzarea întocmită de comisarul regal Niculescu-Bolintin aşa îl va cataloga... Un apărător tenace va avea gazetarul ardelean în Elisa Brătianu, nimeni alta decît soţia premierului I. C. Brătianu, marele prigonitor al lui Slavici! În notele de jurnal, Elisa Brătianu, fostă elevă a scriitorului şi jurnalistului, va arăta că s-a gîndit la el chiar în ziua Armistiţiului, pe cînd era la Iaşi, şi că a refuzat mereu să creadă în acuzele de trădare ce i s-au adus!

Repudierea căpitanului Kremnitz

A colaborat sau nu cu autorităţile germane de la Bucureşti, Slavici trebuie să sufere. Pentru că s-a simţit umilit (cînd cu intrarea în război), premierul Ion I. C. Brătianu dispune anchetarea „trădătorilor”. Cînd este adus în faţa Curţii marţiale, Slavici are suficiente argumente. A refuzat să colaboreze inclusiv cu oameni pe care îi cunoştea bine: „Eu vă spun un lucru. Şeful cenzurii era, într-un timp, fiul răposatului dr. Kremnitz, un bun prieten al meu, şi al Mitei Kremnitz, care a tradus cîteva din novelele mele. Am purtat în braţe pe căpitanul Kremnitz cînd era copil, l-am învăţat să citească şi să scrie româneşte, dar după ce a venit la Bucureşti cu oştirile germane, nu ne-am întîlnit niciodată. Pot să dovedesc că mi-a trimis prin alţii vorbă că s-ar bucura dacă ne-am întîlni, dar i-am răspuns: „Cîtă vreme e şeful cenzurii, eu n-am a face cu el, e mai bine să nu ne vedem””. Trebuie să ne închipuim surprinderea tînărului Kremnitz faţă de cel pe care îl putea considera drept bunic.

Poate că nu ar fi obţinut avantaje doar în plan personal, ci şi în ceea ce priveşte starea generală a presei de limba română, pentru că nu trebuie să ne scape nuanţa: Slavici nu are ce discuta cu şeful... cenzurii! Cu privire la relaţia cu căpitanul Manoli Kremnitz merită dezvoltat contextul. Imaginea căpitanului cenzor este diferită de cea făcută lui chiar de mama sa, cu 13 ani mai înainte. Este în discuţie o scrisoare către Nicu Gane, în care Mite Kremnitz invocă Bucureştiul şi România ca adevărata patrie pentru ea şi fiul ei. Soţul său murise, iar ei se retrăseseră în Germania. Nu se simţeau bine la Berlin: „Totuşi, fiul meu Manoli şi eu visăm zi şi noapte «ţara» noastră, dorul, mai tare decît o simplă nostalgie, ne devoră. Şi dacă v-aş trimite poeziile fiului meu închinate «patriei sale», ţara sa de naştere, aţi găsi în ele tonurile armonioase ale Carpaţilor. Noi suntem aici ca nişte exilaţi şi murim cu binecuvîntarea pe buze pentru ţara în care fericirea noastră a fost înmormîntată”. Băiatul va creşte, va fi militar, iar sentimentele lui se vor nuanţa...

Permisie din puşcărie

Va veni o vreme, în 1919, cînd Ioan Slavici va fi închis la Văcăreşti. Va primi o permisie din penitenciar cu scopul de a merge la nunta fiicei Fulvia. Învoirea este mult mai scurtă decît cea primită la Vác, cînd a ieşit două săptămîni şi a sărbătorit naşterea unui alt copil. Acum nici nu se poate mişca liber. Umilinţa este de necuprins, căci bătrînul scriitor merge la nuntă avînd permanent în preajma sa un agent al Siguranţei. Acesta a fost discret, iar Slavici se simte dator să aducă mulţumiri: „Ei, bine! Dl Buzdugan nu era numai ministru, ci totodată şi om: ziua următoare la oara trei după-ameazăzi a venit un agent al Siguranţei şi m-a însoţit pîn-acasă, ca să mă gătesc de nuntă. M-a însoţit apoi şi la biserică şi de acolo la casa unde urma să se ţie nunta, iar în ziua următoare, la oara şapte dimineaţa, m-a dus la Văcăreşti”.

Vine evocarea făcută de Tudor Arghezi, surprinzînd acelaşi sistem represiv şi repetitiv. E contemporanul lui Slavici la Văcăreşti. Au colaborat la gazete de dinainte de Primul Război Mondial şi la cele din timpul ocupaţiei germane la Bucureşti. Parcursul este identic şi în universul carceral: „Am fost în tine un locuitor supărător şi m-ai trimis între puşti, cu ordinul ca să mă gîndesc la trecutul meu ca la o greşeală şi la visurile mele, ce te priveau, ca la o crimă”. Reproşul este făcut chiar Bucureştiului, oraşul în sine. Poetul, dar şi marele gazetar Arghezi, denunţă, aşa cum o făcea şi ziaristul ardelean, arestarea conştiinţei. Poarta neagră, volumul de memorialistică al poetului, din vremea cît s-a aflat la Văcăreşti, e o oglindă pentru „Închisorile mele”. În alt stil şi cu o altă abordare, Arghezi denunţă, la fel de direct, actul brutal de a aresta idei, de a-l face pe jurnalist să creadă că a greşit cînd a gîndit.

Mult va suferi Slavici după încheierea Procesului ziariştilor din 1919, pentru că nu a putut să spună completului de judecată şi lumii întregi ce crede el cu adevărat. O va face în paginile de memorialistică, unde se mai simte încă încrîncenarea şi orgoliul rănit al unui mare caracter: „Mă ştii că eu n-am fost niciodată germanofil, nici maghiarofil, ba nici chiar românofil; este iubirea de oameni şi de pace ceea ce a hotărît faptele mele. Pornind din convingerea că bine din punctul de vedere social nu poate fi decît ceea ce rezultă din fireasca desfăşurare a lucrurilor, eu am fost totdeauna de părere că războiul e împotriva firii omeneşti, o-njosire morală, care nu li se poate ierta decît celor nevoiţi a-şi apăra viaţa. Vei întreba, poate, de ce n-am spus-o aceasta în faţa Curţii marţiale. Pentru că eram cu minte. Dac-o făceam, eram osîndit la moarte”. (va urma)

Lucian-Vasile SZABO