Pe 25 Decembrie (în calendarul gregorian), respectiv 7 Ianuarie (în calendarul iulian) celebrăm naşterea Celui aşteptat, Mesia. De la debutul secolului al XX-lea, Crăciunul devine și o sărbătoare laică, celebrată atît de către creștini, cît și de către cei necreștini, centrul de greutate al celebrării deplasîndu-se de la participarea în biserică la rit spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, ”darurilor de la Moș Crăciun.”

Crăciunul a început să fie serbat de către creștini pe 25 Decembrie după cel puțin trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, începînd cu secolul al IV-lea, în Vest și începînd cu cel de-al V-lea secol în Est.

Inițial, sărbătoarea nașterii lui Hristos era ținută pe 6 Ianuarie, istoricii știind azi că ea se celebra deja în 336 d. Hr., la Roma. În Est, ”Boboteaza”, serbată la data de 6 Ianuarie începînd cu secolul al IV-lea, celebra pe atunci nașterea, botezul și primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă creștină considerată eretică de către creștinismul canonic) serbau aceeași ”Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 Ianuarie, cînd, în viziunea lor, ”Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez”.

Sextus Julius Africanus, un creștin din secolul al III-lea, este primul care alege, în 221 d. Hr., această dată pentru nașterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalți creștini, care preferau 6 Ianuarie.

În primele două secole creștine, a existat o puternică opoziție la celebrarea zilelor de naștere a martirilor și a lui Iisus. Numeroși Părinți ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgîn de a celebra zile de naștere, cînd, de fapt, sfinții și martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebrați la data martiriului lor, adică la data ”adevăratei lor nașteri” din perspectiva bisericii.

Mulți creștini ai primelor secole erau scandalizați și de veselia și festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscență a păgînismului, în special al Saturnaliilor romane. Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii nașterii lui Isus Hristos din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creștini, exact la finele lui Decembrie sau începutul lui Ianuarie (adică 25 Decembrie sau 6 Ianuarie), se datora copierii tradițiilor păgîne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data nașterii lui Iisus.

Din motive politice, așa cum sugerează istoricul Edward Gibbon, ierarhia creștină a considerat copierea sărbătorilor și a riturilor păgîne ca fiind soluția răspîndirii accelerate a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic atașate vechilor sărbători și practici rituale păgîne.

Factorul pentru care primii creștini au ales datele de 25 Decembrie sau 6 Ianuarie ca moment al nașterii Fiului lui Dumnezeu a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică și orientală, se celebrau diverse date de naștere ale zeilor păgîni.

Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 Ianuarie sau 25 Decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgîne ale vremii adorînd cîte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 Ianuarie, data solstițiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului și în „cultele misterelor” locale nașterea „eonului” din fecioară. Epifaniu, scriitor creștin, redă în lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 Ianuarie și semnificația acestuia la egipteni și la arabii din ”Petra” (Eleusa, unde se serba nașterea pruncului-zeu Dusares din fecioară). Alt scriitor creștin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, cînd ierofantul exclama la nașterea pruncului sacru: ”Fecioara care era grea a conceput și a născut un fiu!”. Tot pe 6 Ianuarie, grecii sărbătoreau nașterea zeului Dionis, zeul care, ca și Isus, transforma apa în vin.

O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 Decembrie nașterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renașterii Soarelui și alungării Iernii (ca și Saturnaliile).

Odată ce creștinii au abandonat celebrarea nașterii Fiului lui Dumnezeu pe 6 Ianuarie, optînd pentru data de 25 Decembrie, scriitorii creștini fac frecvente legături între renașterea Soarelui și nașterea lui Hristos.

Triburile Nord-europene (germanice) celebrau și ele, la aceeași dată, ”Iule”, pentru a comemora „renașterea Soarelui dătător de lumină și căldură”, de maniera în care și creștinii spuneau despre Isus, născut tot atunci, că este „Lumina lumii”.

Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, așa cum în primele reprezentări creștine Iisus avea și el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea Papei Leon cel Mare, erau creștini care afirmau că serbează nu atît nașterea lui Hristos, cît a Zeului-Soare, fapt care l-a determinat pe acest Papă să-i mustre pe rătăciți, însă nu negînd cumva că trebuie cinstit Zeul-Soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decît Hristos (Sermo XXII).

Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, în perioada ridicării creștinismului, anume Mitra, avea și el ziua de naștere serbată pe 25 Decembrie.

Mitra era un zeu persan al cărui cult și rit era și foarte asemănător creștinismului, așa cum constata scriitorul creștin Iustin Martirul în Apologia sa, prin secolul al II-lea, așa cum va remarca, mai tîrziu, și Tertulian, la debutul secolului al III-lea (De praescritione haereticorum).

Sfîntul Ciprian a formulat astfel la mijlocul secolului al III-lea: O, ce magică lucrare a Providenței că ziua în care Soarele s-a născut… Hristos și el se naște! Creștinii secolului al III-lea credeau că creația lumii a avut loc la echinocțiul de Primăvară, pe atunci plasat pe 25 Martie. Prin urmare, noua creație, prin „întruparea lui Hristos” (concepția), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 Martie, moment de la care numărîndu-se 9 luni (sarcina, gestația) se obținea data de 25 Decembrie.

Sărbătorile din jurul solstițiului de Iarnă au, după cum se vede, o origine precreștină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.

Evenimentele astronomice, care în vechime permiteau stabilirea datelor pentru monta animalelor, semănături și măsurarea rezervelor de hrană pentru Iarnă între recolte, ne permit să înțelegem apariția diferitelor mitologii și tradiții culturale. În noaptea solstițiului de Iarnă, un observator aflat în emisfera nordică, poate observa cum cele trei stele din centura lui Orion se aliniază cu cea mai strălucitoare stea din Est, Sirius, indicînd punctul unde va răsări Soarele în dimineața de după solstițiul de Iarnă.

De la data solstițiului de Vară, Soarele a descris un arc de cerc descrescător de-a lungul cerului sudic. La data solstițiului de Iarnă, Soarele își oprește coborîrea pe Cer, iar durata de lumină zilnică atinge minimul pentru 3 zile, timp în care Soarele nu își modifică poziția pe orizont. După acest moment, Soarele își începe ascensiunea pe cerul nordic iar durata zilelor începe să crească. Bazîndu-se pe aceste fapte, multe culturi dau acestui interval interpretarea unei renașteri a Soarelui și a unei întoarceri a luminii. Această întoarcere este sărbătorită din nou la data echinocțiului de Primăvară, cînd durata zilei o egalează pe cea a nopții (dată de care se leagă în creștinism sărbătorirea Paștelui).

O teorie pentru a explica alegerea datei de 25 Decembrie pentru celebrarea nașterii lui Iisus este creștinarea festivalului păgîn de la Roma Dies Natalis Solis Invicti, care înseamnă ”ziua de naștere a Soarelui Necucerit”, un festival inaugurat de împăratul roman Aurelian (270-275), pentru a sărbători Zeul Soare și a sărbători solstițiul de Iarnă, de la 25 Decembrie.

Conform acestei teorii, în timpul domniei împăratului Constantin, scriitorii creștini au asimilat această sărbătoare ca ziua de naștere a lui Isus, asociind-o cu „Soarele neprihănirii” menționat în Maleahi 4:2 (Sol Iustitiae).

O expresie explicită a acestei teorii apare într-o adnotare a datei incerte, adăugată unui manuscris, a unei lucrări a episcopului sirian din sec. al 12-lea Jacob Bar-Salibi. Scribul care a adăugat adnotarea a scris: ”Era un obicei al păgînilor de a sărbători în aceeași zi de 25 Decembrie nașterea Soarelui, cînd se aprindeau lumini în semn de sărbătoare. La aceste solemnități și chefuri luau parte și creștinii. În consecință, cînd experții bisericii și-au dat seama că creștinii aveau o înclinație pentru acest festival, s-au sfătuit și au făcut în așa fel încît adevărata Naștere a Domnului să fie celebrată în acea zi.” Această idee a devenit populară mai ales în secolele 18 și 19.

Data din calendarul evreiesc de 14 Nisan a fost considerată a fi cea a creației, precum și a Exodului și, deci, a Paștelui, iar creștinii au considerat că noua creație, atît moartea lui Isus, cît și începutul vieții sale umane, a avut loc pe aceeași dată, pe care unii o consideră 25 Martie în calendarul iulian. A fost o credință tradițională evreiască conform căreia oamenii mari trăiesc un număr întreg de ani, fără fracțiuni de an, astfel că Isus a fost considerat a fi fost conceput la 25 Martie și că a murit tot pe 25 Martie, dată care a fost calculată pentru a coincide cu 14 Nisan.

Sextus Julius Africanul a dat 25 Martie ca zi a creației și a concepției lui Iisus. În lucrarea sa Adversus Haereses, Irineu a identificat concepția lui Iisus la 25 Martie și a legat-o de răstignire la momentul echinocțiului, cu nașterea lui Iisus la nouă luni de la data de 25 Decembrie, la momentul solstițiului. O lucrare anonimă cunoscută sub numele de De Pascha Computus (243) a legat ideea că creația a început la echinocțiul de Primăvară, la 25 Martie, cu concepția sau nașterea (cuvîntul nascor însemna ambele) a lui Iisus, la 28 Martie, ziua creării Soarelui în istorisirile Genezei.

Crăciunul a fost promovat în Orientul creștin ca parte a renașterii catolicismului după moartea pro-arianului Împăratul Valens în Bătălia de la Adrianopol din 378. Sărbătoarea a fost introdusă la Constantinopol în 379, și în Antiohia în aproximativ 380. Sărbătoarea a dispărut după ce Grigorie din Nazianz a demisionat ca episcop în 381, deși a fost reintrodusă de Ioan Gură de Aur în aproximativ anul 400.

Surse: Pr. Prof. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, ”Dicţionar de cunoştinţe religioase”, Editura „Andreiana”, Sibiu, 2010