În 1944, o familie de pitici din Maramureș a fost dusă la Auschwitz și supusă unor experimente inimaginabile. Erau cunoscuți drept familia Ovitz — o trupă de artiști transilvăneni care cîntau, glumeau și aduceau bucurie pe scenele satelor. Șapte dintre ei sufereau de nanism, cel mai înalt abia atingea 90 de centimetri, iar cel mai tînăr avea doar șapte ani.

Cînd trenul s-a oprit la poarta lagărului, destinul lor părea pecetluit. Dar aspectul lor neobișnuit a atras atenția celui mai temut medic nazist: Josef Mengele. Obsedat de studiul geneticii, el a văzut în familia Ovitz o șansă rară — un „laborator viu” alcătuit din trupuri aproape identice.

Astfel, au fost separați de ceilalți prizonieri și scutiți, temporar, de moarte. În schimb, i-a așteptat însă un alt infern: injecții dureroase, operații fără anestezie, băi alternante de apă înghețată și fierbinte, experimente asupra ochilor și pielii. Femeile au fost mutilate, iar copiii traumatizați.

Paradoxal, chiar cruzimea lui Mengele i-a ținut în viață. Îi considera prea „rari” pentru a fi uciși. Nu purtau hainele tipice de lagăr — nu existau uniforme pe măsura lor —, ci erau îmbrăcați în costume de scenă și arătați ca o curiozitate.

Cînd trupele aliate au eliberat Auschwitzul, în Ianuarie 1945, toți cei șapte membri ai familiei Ovitz erau încă în viață. După război, s-au întors pentru scurt timp în Maramureș, apoi s-au stabilit în Israel, unde au reluat spectacolele. Pe scenă, însă, nu mai aduceau doar muzică și umor, ci și amintirea unui coșmar care le-a pus la încercare umanitatea. (Sursa: Atlas Geografic)