Ok, să vorbim puțin fără perdea. Venezuela trăiește un paradox economic tragic: deține cele mai mari rezerve dovedite de petrol din lume (aproximativ 17% din totalul global), însă nu a reușit să replice modelul de succes al țărilor din Golf. Spre deosebire de Arabia Saudită, care a folosit banii din petrol pentru modernizarea statului, investiții în tehnologie, soft power și stabilitate, Venezuela a căzut victimă „blestemului resurselor”.

Corupția și crima organizată din Venezuela, care implică și rețelele de droguri care se întind pînă la ofițeri de rang înalt din Armata venezueleană, precum și lipsa unei viziuni pe termen lung a regimului Maduro au făcut ca această bogăție naturală a țării să nu se traducă în bunăstare pentru venezueleni, ci să devină pradă pentru elitele care au deținut puterea la Caracas pînă ieri, 3 Ianuarie 2026.

Petrolul venezuelean are însă o problemă tehnică. El se află în subteranul centurii Orinoco, o fîșie de teritoriu situată la Nord de fluviul Orinoco, care se întinde pe aproximativ 600 km lungime (Est-Vest) și 70 km lățime. Practic, taie Venezuela în două, iar din punct de vedere geologic, acolo e cea mai mare acumulare de hidrocarburi de pe planetă.

Petrolul de la Orinoco este foarte greu și vîscos. Are consistența bitumului, iar la temperatura camerei este aproape solid. Asta face ca pomparea sa prin conducte în stare naturală să nu fie posibilă, pentru că le-ar înfunda instantaneu. Așa cum notează Departamentul de Energie al SUA, citat de Sky News, extragerea acestuia este relativ simplă, dar rafinarea și transportul sunt extrem de costisitoare și complexe.

De ce? Păi ca să scoți acest petrol din pămînt și să-l vinzi ai nevoie de un proces industrial complex și extrem de scump, pe care Venezuela nu-l mai poate susține singură. Mai exact, trebuie să injectezi în zăcămînt abur care încălzește petrolul și îi reduce vîscozitatea. O metodă complementară e injectarea de diluanți precum nafta, direct în puț sau foarte aproape de puț, pentru a fluidiza petrolul din zona imediată a puțului, care este prea vîscos pentru a fi pompat, și pentru a permite petrolului existent să ajungă la suprafață.

Venezuela nu produce suficienți diluanți și trebuie să îi importe, iar sancțiunile SUA au blocat importul de diluanți. Prin urmare, producția s-a prăbușit pentru că procesul de extracție a petrolului nu a mai putut fi îndeplinit.

Apropo, odată scos la suprafață, petrolul de acest gen trebuie procesat în rafinării speciale pentru a-i scădea densitatea și a elimina sulful și metalele grele. Aceste instalații necesită mentenanță de miliarde de dolari, pe care PDVSA (compania petrolieră de stat a Venezuelei) nu i-a mai alocat pentru asta.

Acum apare miza geopolitică. China a înțeles toată această problemă tehnică a regimului Maduro în ceea ce privește extracția petrolului de la Orinoco și a construit rafinării pe coasta sa de Sud, mai exact în provincia Guangdong, special calibrate pentru a procesa petrolul greu din Venezuela, după cum arăta un raport Reuters din fucking Octombrie 2022.

De aceea, China are un interes și a ieșit imediat să apere capturarea de către SUA a dictatorului Maduro. Pentru că și-a adaptat o parte din industrie pentru acest tip specific de petrol și a oferit împrumuturi statului eșuat venezuelean care sunt rambursate în livrări viitoare din această zonă. Deci, poziția Chinei cu privire la apărarea „suveranității Venezuelei” e de fapt o poziție prin care își apără investiția din Guangdong și promisiunile din partea Venezuelei că va primi petrol.

La momentul la care citiți aceste rînduri, industria venezueleană de petrol, pentru a putea să-și extragă resursele din pămînt și apoi să le comercializeze, are nevoie de sprijin tehnologic și de parteneri externi capabili care să se implice în proces. Dacă nu e China, e SUA, și invers. E o luptă a intereselor între marile puteri.

De ce însă nu se poate ajuta singură Venezuela? Păi pentru că guvernarea dezastroasă a țării sub Maduro a dus la o contracție dramatică a capacității de producție. Dacă în anii 1970 Venezuela era o forță dominantă cu o producție de 3,5 milioane de barili pe zi, deciziile de politizare a companiei de stat PDVSA au erodat constant infrastructura, după cum arată o analiză a celor de la The Guardian.

Anul trecut, producția din Venezuela a fost de aproximativ 1 milion de barili pe zi, reprezentînd doar aproximativ 1% din producția mondială de petrol, adică ceva extrem de mic în raport cu rezervele uriașe de care dispune Venezuela.

Ce a slăbit producția? Sancțiunile internaționale, în special cele impuse de Statele Unite. Ele au tăiat accesul Venezuelei la piețele financiare occidentale și, crucial, la echipamentele de mentenanță și diluanții necesari pentru extracția petrolului greu de la Orinoco. Și ca în orice business, că e de stat sau privat, cînd nu mai ai scule pentru mentenanță și capital, totul se duce în cap. Iar în Venezuela instalațiile petroliere s-au degradat rapid fără scule și bani și asta a dus în final la colapsul producției.

Acum, evident că mulți se întreabă care va fi costul reconstrucției acestei industrii. Ei bine, revenirea Venezuelei pe scena energetică mondială nu e o chestiune de voință politică, cum ar crede unii, ci efectiv de o matematică financiară pură. Experții de la Rystad (o companie internațională de cercetare a pieței energetice) estimează, tot pentru The Guardian, că readucerea producției la un nivel respectabil de 2 milioane de barili pe zi pînă în 2030 ar necesita investiții de aproximativ 110 miliarde de dolari.

Suma asta e colosală pentru un stat aflat în faliment, care nu are acces la creditare internațională. Așa că fără o ridicare totală a sancțiunilor și fără implicarea unor giganți americani (despre care Trump a spus că sunt interesați) și globali din domeniul energiei, infrastructura petrolieră din Venezuela va fi în continuare condamnată la stagnare, starea care a definit industria petrolieră venezueleană sub regimul Maduro.

Iar pentru că acest regim criminal a văzut că are parte de un blocaj financiar în ceea ce privește petrolul, și-a mutat strategic atenția către alt domeniu: traficul de droguri, mai ales de cocaină. Astfel, vidul de lichidități lăsat de prăbușirea petrolului a fost umplut cu ceva ce nu necesită rafinării complexe sau tehnologie occidentală, ci doar complicitate militară. Scopul regimului Maduro a fost consolidarea unei surse de bani rapizi pentru a cumpăra loialitatea generalilor și a menține aparatul represiv.

Așa s-a făcut tranziția totală către un narco-stat funcțional sub Maduro. Dar dictatorul capturat de SUA nu e arhitectul, ci doar beneficiarul și cel care a dus la alt nivel un sistem metodic construit de Hugo Chávez.

Momentul important al acestei tranziții a fost Vara lui 2005, cînd Chávez a expulzat agenția americană DEA, acuzînd-o de spionaj, și a transferat responsabilitatea combaterii drogurilor exclusiv către Armată. Această decizie nu a apărat suveranitatea națională a Venezuelei, ci a oferit generalilor monopolul asupra traficului, punînd bazele „Cartelului Sorilor”.

Pentru cine nu știe, asta-i o rețea de crimă organizată formată din membri de rang înalt ai Forțelor Armate Bolivariene din Venezuela, care sunt implicați direct în traficul internațional de droguri. Numele e o referință directă la insignele de pe uniformele generalilor venezueleni.

O analiză a platformei Insight Crime explica în Septembrie 2025 că membrii „Cartelului Sorilor” sunt ofițeri activi, miniștri și generali venezueleni. Ei nu trebuie să corupă vameșii sau polițiștii de frontieră, pentru că ei sunt șefii vameșilor și polițiștilor.

Cum operează? Păi nu produc drogurile, ci asigură logistica și tranzitul. Mai exact, iau cocaina de la gherilele columbiene (FARC sau ELN) de la graniță, apoi folosesc camioane militare, avioane ale statului sau aeronave care decolează de pe baze militare oficiale pentru a transporta marfa spre Caraibe, SUA și Europa. Dacă un transport este oprit, ofițerul arată legitimația, iar controlul se termină.

Practic, Venezuela s-a transformat sub Chávez într-o platformă logistică sigură pentru cocaina columbiană, oferind un sanctuar teritorial gherilelor FARC. Despre asta scria New York Times încă din 2011.

Cînd Maduro a preluat puterea, în 2013, el a moștenit nu un stat care lupta cu mafia, ci un stat care fuzionase deja cu ea, avînd rutele, ierarhiile și complicitățile internaționale deja operaționale.

În paralel, colapsul industriei petroliere din Venezuela a fost amorsat tot de „păcatul originar” al administrației Chávez. O analiză din Iulie 2024 a Consiliului pentru Relații Externe din Londra vorbește despre epurarea masivă din 2002-2003.

Mai exact, în urma unei greve generale, Chávez a concediat peste 18.000 de angajați ai companiei de stat PDVSA, inclusiv ingineri, geologi și manageri de top, înlocuindu-i cu loialiști politici fără competențe tehnice. Această decizie a decapitat expertiza necesară exploatării complexe a petrolului greu din Orinoco.

Deși prețurile record ale barilului din acea perioadă au mascat temporar incompetența, lipsa investițiilor în mentenanță și deturnarea veniturilor petroliere au erodat infrastructura din interior, potrivit și unei analize din 2020 a celor de la Baker Institute.

Așa că Maduro a preluat mai curînd o „carcasă” industrială, o companie care funcționa din inerție, dar care era deja condamnată tehnic înainte de impunerea primelor sancțiuni majore. Iar această dublă moștenire a creat o capcană strategică din care Venezuela nu a mai putut ieși. Și pe măsură ce infrastructura petrolieră sabotată de politicile lui Chávez începea să cedeze fizic, iar veniturile se prăbușeau, Maduro s-a văzut obligat să activeze și să extindă cealaltă moștenire: narco-statul, renunțînd la a mai acorda atenție revitalizării industriei petroliere.

Prin urmare, structura criminală lăsată de Chávez a devenit pentru Maduro singura sursă fiabilă de lichidități și unicul mecanism de a cumpăra loialitatea unei armate care nu mai putea fi plătită cu bani din petrol. În consecință, Venezuela de azi e rezultatul CÎT SE POATE DE PREVIZIBIL al distrugerii sistematice a economiei formale și instituționalizării economiei subterane.

Autor: Marco Badea (Articol preluat de pe site-ul Explicativ)