O numeau vrăjitoare. Pentru că locuia singură într-o cabană fără electricitate, pentru că trăia cu un corb hoț, pentru că dormea cu un rîs și mergea prin pădure alături de un mistreț. În realitate, era doctor în științe. Una dintre cele mai dure și incomode femei ale secolului XX și, foarte probabil, cea mai puțin cunoscută. Numele ei: Simona Kossak.

În Iarna anului 1971, într-o noapte luminată de lună, Simona Kossak ajunsese într-un loc pe care puțini europeni îl mai puteau numi atunci „sălbatic”: pădurea Białowieża, la granița Poloniei cu ceea ce fusese URSS, ultima pădure primitivă a Europei, neatinsă structural de om. Zăpada acoperea totul. Copacii seculari scîrțîiau ușor. Din întuneric, un bizon european uriaș îi tăiase calea. Aburul respirației lui se ridicase ca o ceață groasă.
La marginea unei poieni se afla cabana Dziedzinka. O ruină. Nu avea podea în camera principală. Pe pereți creșteau ciuperci. Nu exista electricitate. Nu exista apă curentă. Nu exista încălzire, în afară de o sobă veche de teracotă. Majoritatea oamenilor ar fi plecat. Simona s-a oprit, a privit clădirea acoperită de zăpadă și spusese doar atît:
„Aici sau nicăieri.” Avea 28 de ani.

Simona provenea dintr-una dintre cele mai faimoase familii artistice ale Poloniei. Străbunicul ei, Juliusz Kossak, bunicul Wojciech, tatăl Jerzy – pictori celebri, ale căror lucrări se află și astăzi în muzee din toată Europa. Scene istorice, peisaje, cai, războaie.
Toți se așteptaseră ca și ea să picteze. Nu a făcut-o. A ales biologia. Mai exact, studiul comportamentului animalelor. Și nu într-un laborator steril, ci direct în sălbăticie.

Simona a restaurat Dziedzinka singură. A decorat-o cu un amestec straniu și elegant: pumnale turcești lîngă fețe de masă din dantelă; cutii de bijuterii din abanos lîngă puști; lămpi cu petrol lîngă porțelan vechi; un pat masiv din stejar moștenit din familie.
În mijloc se afla o masă mare, care îi servea drept birou. Acolo își scria lucrările științifice, la lumina lămpii, după zile întregi petrecute urmărind cerbi, lupi și rîși.

La cîteva luni după mutare, serviciul parcului trimisese un fotograf să împartă cabana cu ea. Se numea Lech Wilczek. Simona era furioasă: îi fusese invadat refugiul. Apoi, într-o zi, Lech i-a adus un pui de mistreț orfan, abia născut. Îl chema Żabka (Broasca). Creșterea lui topise orice distanță dintre ei. Simona și Lech s-au îndrăgostit. Relația lor avea să dureze pînă la moartea ei. Żabka crescuse pînă la aproape 500 de kilograme. Timp de 17 ani, mistrețul a trăit cu ei: dormea în pat, mînca la masă și mergea alături de ei ca un cîine credincios.

Apoi apăruse Korasek. Un corb devenit legendă locală. Un mic dictator cu pene. Fura portofele, legitimații, foarfece, tabachere și chiar salariile muncitorilor forestieri. Ataca bicicliști, mai ales femei, plonjînd asupra capetelor lor pînă cădeau, apoi se așeza triumfător pe șa și urmărea roțile învîrtindu-se. Rupea documente, sfîșia plase de cumpărături și, într-o zi, furase cheile unei mașini. Le returnase doar după ce fusese amenințat cu o bară metalică, aruncîndu-le nervos pe masă.

Un martor a povestit: „Mergeam fără permis cînd un paznic îmi scria amenda. Cînd mi-a întins hîrtia, Korasek a apucat-o cu ciocul, a zburat pe acoperișul cabanei și a făcut-o bucăți. Am rîs atît de tare încît nu m-am mai putut opri. Paznicul a ridicat din umeri și a plecat.” Localnicii erau convinși că pasărea era o pedeapsă pentru păcatele lor.
Pentru Simona și Lech, era familie. Cînd ea mergea cu motocicleta, Korasek stătea pe capul ei. Cînd Lech mergea prin sat, corbul zbura deasupra lui și i se așeza pe umăr, mîngîindu-i obrazul cu ciocul.

Mai era și Agatka, un pui de rîs crescut de Simona. Dormea ghemuit lîngă ea, în pat. Cînd Agatka murise, durerea fusese atît de mare încît Simona și Lech își anulaseră toate planurile de Crăciun. Nu fuseseră în stare să sărbătorească. Animalele o recunoșteau într-un mod care sfida explicațiile clasice. Crescuse cu mîna ei o turmă de cerbi liberi. Într-o zi, aceștia începuseră să ragă frenetic, blocîndu-i drumul spre adîncul pădurii. O avertizau. Simona se oprise și se întorsese. Ceva periculos fusese mai departe.

Simona Kossak nu juca un rol romantic. Era cercetătoare autentică. În anul 1980, își obținuse doctoratul, studiind ecologia comportamentală a mamiferelor, modul în care animalele se orientează și reacționează în mediul lor. Se prezenta ca zoopsiholog (specialist în comportamentul animal). A refuzat metodele invazive și a construit observația directă ca instrument științific. În 1991 își finalizase studiile postdoctorale.
În 2000 devenise profesor titular și director al Departamentului de Păduri Naturale.

Simona a co-creat dispozitivul UOZ-1, un sistem care emite semnale pentru a avertiza animalele sălbatice de apropierea trenurilor. Rezultatul: mii de vieți salvate. A scris cărți, a realizat documentare premiate și a susținut emisiuni radio extrem de populare, care i-au făcut pe milioane de oameni să înțeleagă cît de fragilă devenise natura.

În anii ’80, a condus o campanie națională împotriva metodelor crude folosite pentru capturarea animalelor în cercetare. A cîștigat. Și-a confruntat public foștii superiori pentru modul în care era gestionată populația de rîși din Białowieża. S-a opus constant tăierilor și proiectelor care amenințau pădurea. A fost intimidată. A fost etichetată „dificilă”, „radicală”, „incomodă”. Nu i-a păsat. În anul 2000, statul polonez i-a acordat Crucea de Aur pentru Merite, cea mai înaltă distincție civilă, pentru contribuțiile științifice și munca de conservare.

Simona nu și-a dorit copii. Crescută într-o familie rece și rigidă, găsise alt tip de căldură.
Familia ei era formată din: Żabka, mistrețul, Korasek, corbul, Agatka, rîsul, Hepunia, un măgar, care încercase de două ori să treacă granița cu Uniunea Sovietică (fusese întors de grăniceri), și nenumărate animale rănite, salvate și eliberate.

În fiecare Ajun, Simona și Lech decorau un brad din poiană nu cu globuri, ci cu fructe de sorb, mere, fructe uscate și bucăți de slănină pentru păsări și animale. Puneau fîn pentru căprioare. La masă, Żabka se ridica pe picioarele din spate ca un cîine și primea pîine, ghinde și mere într-un coș împodobit cu crengi de brad. Korasek primea ouă cu maioneză „și o lovitură ușoară pe cap, ca să nu crească prea mare”. Nu era spectacol. Așa trăiau.

Timp de trei decenii, Simona a trăit fără electricitate, fără apă curentă, fără confort. Credea că omul trebuie să trăiască simplu, aproape de natură. Printre animale găsise ceea ce nu găsise printre oameni: acceptare fără condiții, comunicare directă, liniște. Pe 15 Martie 2007, Simona Kossak a murit, la 63 de ani. Lech a rămas în Dziedzinka pînă în anul 2018, continuînd munca și scriind biografia Simonei.

Astăzi, o stradă din Białowieża îi poartă numele. Cabana Dziedzinka este monument protejat. Un film biografic apărut în 2024 a adus povestea ei unei noi generații. Dar pentru cei care au cunoscut-o, Simona nu are nevoie de statui. Ea trăiește în urmele de rîs din zăpadă, în țipătul obraznic al unui corb, în fiecare copac bătrîn care încă rezistă.

S-a născut într-o familie care picta natura. Ea a ales să trăiască în ea. Să doarmă cu un rîs. Să rîdă de o cioară. Să meargă alături de un mistreț și să lupte pînă la capăt pentru ca ultima pădure primitivă a Europei să supraviețuiască.

Uneori, magia nu e în basme. Uneori e într-o femeie care privește o colibă dărăpănată, în mijlocul unei păduri străvechi, și spune fără să ezite: „Aici sau nicăieri.” (Sursa: Ochiul Minții)