Autor: Valeriu RENIŢĂ

Sînt obligat, din nou, să aleg între Rusia şi Europa. Şi nu mă obligă vecinii ori rudele, aceştia şi-au găsit, de bine de rău, locuri de muncă bine plătite la Moscova, Roma ori Dublin şi mîine-poimîne îşi vor muta catrafusele de pe Rin pe Volga, ori viceversa, în funcţie de timpul probabil economic şi de furtunile geopolitice tot mai frecvente. Sîntem luaţi în lumea aceasta drept nişte  pui de bogdaproste, dacă ne vedem puşi în faţa unei opţiuni atît de triviale: să ciugulim ori mălai, ori secară, să respirăm sau cu plămînul drept sau cu cel stîng, să ne mulţumim ori cu fierbinte, ori cu rece, ori cu dulce, ori cu amar...

Dacă am de ales, din ce aş alege?

Respect Rusia lui Bunin, Gagarin şi Lev Iaşin şi o detest pe cea controlată de „bratva”. Este peste măsura înţelegerii umane să înţelegi ce poate unelti uneori statul rus împotriva propriilor supuşi. Respect Europa pentru posibilitatea de a-ţi manifesta plenar personalitatea, dar o detest, cum ar fi spus Berdeaiev, pentru că „înăbuşă spiritualitatea şi omoară creaţia prin civilizaţie”. Or, după cum s-a exprimat mai deunăzi, destul de rectiliniu, un lider de la Kremlin, „Europa şi-a trădat valorile creştine de la origine, pe care s-a zidit, iar căsătoriile unisexuale coduc Europa spre pieire”.  

Politicienii noştri concep înr-un mod straniu dreptul cetăţeanului la opţiune. Unii trăiesc cu idealurile Uniunii Europene, alţii  cu cele ale Uniunii Vamale. Sînt şi din cei, cum e bunoară Vladimir Nicolaievici, alchimicul revoluţiilor „de cafenea”, care o zi de naştere şi-ar sărbători-o la Karlovy-Vary, iar următoarea – la Kislovodsk.  Dar la un pahar de vorbă în beci, ori la rubrica „high life” nu se dau la o parte să filosofeze despre „globalizare”, care nu ştie de Patrie,  trece uşor peste frontiere, religie şi culoare şi alte obstacole, doar Dumnezeu a lăsat Pămîntul ca moştenire tuturor.  Şi, cînd reintră în birourile lor, tot aceştia devin imediat excesiv de rigizi şi complexaţi, adevărate victime ale prejudecăţilor trecutului. Ei ne bagă spre digestia minţii o singură dilemă: ori cu Occidentul, ori cu Orientul, deşi ruşii refuză demult să se considere orientali. Adică, ruşii au relaţii cu Occidentul, deci şi cu Europa, de un miliard de ori mai extinse decît noi întreţinem cu acelaşi Occident. Noi, moldovenii, vrem, bineînţeles, mult mai mult, pentru că ne considerăm moderni, ori, poate, pentru că sîntem prea săraci.

Sociologii ne atenţionează că mai mult de jumătate din populaţia noastră îşi vede viitorul în Uniunea Vamală, iar ceva mai puţin de jumătate - în Uniunea Europeană. Cu puţin timp în urmă lucrurile arătau exact invers. Presupun că după liberalizarea regimului de vize, ce va urma summit-ului de la Vilnius, majoritatea iar va opta pentru Europa.  E vorba de un proces de opţiune extrem de dinamic într-o societate instabilă, simplu vorbind, atunci cînd omul nu prea are unde trage şi ce mînca, o boare de vînt îl poate smulge din rădăcini şi-l poate purta pe aiurea. Fără îndoială, migraţiunea sălbatică a forţei de muncă pe sub nasul serviciilor fiscale este dramatică, dacă nu chiar fatală pentru bugetul nostru auster. Aici tocmai s-ar cădea să intervină politicianul nostru cu deprinderile sale de administrare şi cu o capacitate de gîndire inedită. Numai că el cade, ca şi noi, în capcana dilemei false. Şi-ar onora el datoria faţă de societate, dar „mai aproape-s dinţii, decît părinţii”. Că doar nu-i extraterestru... Nu tot noi l-am îndrituit cu putere? Nu-i el os din osul nostru şi sînge din sîngele nostru?  Să nu fure şi societatea să-l blameze şi să-l arate cu degetul că-i prost?     

După summit-ul de la Vilnius nu vom trăi, brusc, mai bine şi nu vom respira, fireşte, imediat, europeneşte. Argumentele, dacă ni le dorim,  le găsim în ultimii zece ani de viaţă politică şi economică a României. La fel, nu cred că gazele ruseşti ieftinite ne pot salva economia: ar salva-o, dacă ar exista… Noi n-am putut păstra mai nimic din ceea ce au ridicat pentru ţară părinţii şi buneii noştri pînă la Perestroika, dar nu-i vina lor... Poate cu adevărat, tot ce-am clădit cu Bodiul, cu înaintaşii şi urmaşii lui, era clădit pe nisipuri. Noi nu avem azi aproape nimic în comun, nici cultură, nici economie, decît anumite elemente de dezvoltare a societăţii, care nu prea comunică între ele, lăsîndu-se în nădejdea sinergeticii. Iar din moştenirea creştină, abia de-a mai rămas nişte sămînţă semiuscată, dusă şi adusă în poală duminică de duminică la biserică de nişte bătrînele gîrbovite, singurele care mai cred în steaua noastră naţională. Avem populaţie, dar nu avem popor. Avem ţară, dar nu avem Patrie, sau poate invers, avem Patrie, dar n-avem ţară. Cunoaştem, parcă, adevărul, dar nu ştim ce să facem în numele lui.   

Învinsul, fie om de rînd, fie popor, are nevoie de putere de voinţă pentru a se ridica. Chezăşia viitorului e schimbarea. Păstrînd tot ce e mai sănătos în tine, trebuie să te umpli de alt conţinut. Regăsindu-te, ai putea să-ţi regăseşti locul în societate, ai putea să-ţi regăseşti Patria. Pentru asta trebuie să-ţi vezi clar scopul şi să munceşti, dar nu neapărat mult, ci cu cap. Nici Rusia, nici Europa nu va munci pentru noi. „Ori, ori” e o dilemă falsă. A tinde spre ceea ce pare confortabil şi a fugi de ceea ce pare neconfortabil nu este o platformă bună nici pentru gîndire, nici pentru acţiune. Adevărul se cunoaşte întotdeauna dincolo de o dilemă falsă. Poate dacă pornim de la această premisă vom găsi adevăratul nostru slogan naţional?  Pentru că ospitalitate mai avem noi în noi, dar misterul s-a cam evaporat şi tradiţiile ne ţin pe loc. Gîndire, Moldoveni!