O ţară fără de lideri naţionali autentici

Autor: Mihai CONŢIU

Zilele trecute, un fîrtat, P., care-şi imaginează că chiar este scriitor dacă şi-a publicat vreo două volumaşe stupide, m-a întrebat:

- Ai mai fi pro-european dacă la Putere s-ar afla tot Vladimir Voronin?

- Bineînţeles, i-am răspuns, pentru că aşa am fost dintotdeauna şi, în plus, pentru că şi Voronin ar fi fost nevoit să fie pro-european, oricît de mult nu şi-ar dori acest lucru!

Dar să mă explic mai pe larg! În ţări mici şi asistate (întreţinute financiar) ca Republica Moldova, cei care ajung la guvernare domină doar o aparenţă de Putere reală în ţara lor. Acest lucru, sub alte forme, se întîmplă şi în ţări mai mari, aşa cum, de pildă, este şi România.

Preţul pe care l-a plătit România ca să intre în NATO şi UE este imens, iar acesta cuprinde zona decizională la nivelul politicii de stat, interne şi externe, precum şi economia naţională cu tot ce include aceasta. Politic şi militar, România se subordonează SUA, într-o mai mare măsură, şi UE, fiind uneori nevoită să joace la două capete, iar asta cu riscurile de rigoare. Uneori se creează impresia sau chiar certitudinea, în unele cazuri, că ambasadorul american de la Bucureşti este mai puternic, mai influent în şi pentru România decît Guvernul sau preşedintele Băsescu.

În plan economic, fără să intrăm în prea multe amănunte, România este ostatica pe termen nelimitat a FMI, depinde enorm de absorbţiile financiare europene, i-au fost anihilate toate perspectivele, variantele prin care ar fi putut fi un concurent economic serios al altor state europene mai puternice, mai influente sau al transnaţionalelor, iar aici mă gîndesc la sectorul siderurgic, extracţia cărbunelui, controlul autohton asupra propriilor resurse energetice, petroliere sau de gaze etc., etc. Nu are libertate absolută nici în privinţa unor achiziţii strategice din Occident, pentru că şi acestea sunt indicate, dictate de interesele unor corporaţii străine sau Guverne.

„Captivii” de la Chişinău

În sensul real al înţelegerii lucrurilor, încă de la declararea independenţei de stat, Republica Moldova nu a fost niciodată liberă cu adevărat, în chiar litera şi spiritul profund al Constituţiei. I-au lipsit, în primul rînd, lideri politici autentici, puternici şi devotaţi cauzei naţionale. Din nefericire pentru această ţară, nimeni nu poate indica numele vreunui lider real, începînd cu Mircea Druc şi pînă la Nicolae Timofti. Niciunul nu a fost capabil să gîndească şi să aplice un Proiect de Ţară. Timofti nu este preşedinte, ci un moş blajin. Aţi văzut cum l-a „probozit” pe Marinuţa care era gata să-şi dea demisia? „Lasă, băiatule, că nu eşti tu cel mai vinovat...”

Da, mulţi ar fi tentaţi să admită că Vladimir Voronin a fost un lider puternic, dar realitatea este cu totul alta, pentru că a fost doar o aparenţă de lider puternic, un simulacru de Putere. Voronin era conştient că toţi se temeau de nebunia lui şi a speculat la maximum această frică generală. Ce a lăsat cu adevărat în urma lui? Republicii Moldova i-a fost sortit şi va mai dura mult acest lucru ca să depindă de Rusia, UE şi interesele americane în zonă. De aceea, Republica Moldova trebuie să fie fericită pentru că UE îi pasă de viitorul ei.

Interesul UE faţă de Republica Moldova îi oferă o serie de perspective. În primul rînd, la nivel naţional, oarecum în subconştientul colectiv, există convingerea auto-măgulitoare că ţara ar avea ALTERNATIVE, că are libertatea de A-ŞI ALEGE SINGURĂ direcţia, destinul naţional din cel puţin două oferte strategice, politice  şi economice. Conştiinţa existenţei unei alternative naţionale, tot în acest context, contribuie la multiplicarea şi perfecţionarea exerciţiului politic intern, inclusiv din perspective electorale.

Revenind la „puterea” reală a liderilor politici, luăm în consideraţie şi ipoteza tristă că aproape tuturor liderilor politici le convine existenţa diferendului transnistrean. Absolut toţi au avut dificultăţi cumplite în administrarea ţării controlate de ei, dar vă daţi seama în ce teribilă neputinţă s-ar pomeni dacă, prin absurd, de mîine ar trebui să administreze politic şi economic şi regiunea transnistreană?

O scurtă paranteză necesară

Republica Moldova este obligată să facă o echilibristică fantastică între UE şi Rusia, iar de acest lucru credem că sunt conştiente ambele părţi. Din ignoranţă sau rea-voinţă, mulţi l-au condamnat pe Vlad Filat atunci cînd, sub guvernarea lui, s-a amînat semnarea Pachetului energetic III cu UE. Adevărul este că această amînare trebuie privită ca un exerciţiu şi o reuşită diplomatică de-a dreptul formidabile. Pentru acest lucru, dar şi pentru faptul că a reuşit să restabilească imaginea ţării în faţa UE după ce o compromisese atît de mult Mihai Ghimpu, putem afirma cu certitudine că eventualele succese ale Republicii Moldova la summit-ul de la Vilnius se datorează Guvernului Filat. Marţi seara, la TV7, în cadrul emisiunii „Politica” Vlad Filat a demonstrat că este un atent şi profund cunoscător al parcursului nostru european, că simte perfect în ce context geostrategic şi politic se află R. Moldova şi că nu dă vrabia din mînă pe cioara de pe gard. Doar că nu este demagog şi nu vorbeşte prea mult.

Mai mult decît atît, Filat poate fi considerat politicianul numărul 1 al anului 2013 şi pentru felul în care a reuşit să administreze instalarea Guvernului Leancă, după ce a fost demis abuziv prin telecomandă geopolitică şi, printr-o relativ subtilă şi autentică lovitură de stat „autorizată” de Curtea Constituţională şi Mihai Ghimpu din umbră, i-a fost secerată şansa de a-şi duce personal, pînă la împlinire, Programul de guvernare.

Revenind la „captivi”,

constatăm că situaţia actuală a Republicii Moldova o datorăm lipsei de lideri autentici. Nu numai că, aşa cum spuneam, nici unul nu a fost capabil să gîndească şi să aplice un Proiect de Ţară, dar absolut toţi s-au subordonat unor interese externe potrivnice consolidării statului Republica Moldova. Acest lucru a fost cu putinţă deoarece le-a fost exploatată dorinţa tuturor de înavuţire personală.

Dacă-i luăm statistic, constatăm că toţi s-au îmbogăţit după ce au intrat în politică. În umbra lor şi simultan cu ei, au devenit mari magnaţi fiii, rudele sau cunoştinţele lor devotate. Nimeni „nu s-a sacrificat romantic” pentru această ţară, aşa cum o cereau timpurile, iar în această categorie intră chiar şi aşa-zisele elite intelectuale. În schimb, toţi primesc şi medalii de la ţara pentru care zic ei că s-ai jertfit. Absolut toţi „au lucrat” în diferitele structuri ale statului doar spre a fura statul. Tocmai din această perspectivă au devenit slabi şi şantajabili faţă de cei care aveau interese în destabilizarea statului Republica Moldova, în menţinerea acestuia într-o permanentă incertitudine statală.

Despre ce Putere reală putem vorbi în cazul lui Mircea Snegur, pe care vechii luptători patrioţi din timpul războiului de pe Nistru, cei proveniţi din fostele trupe OMON, îl acuză că a cedat Transnistriei de bună voie Tighina? Despre ce Putere reală, ca lider dedicat cauzei naţionale, putem vorbi în cazul lui Petru Lucinschi? Din cu totul alte perspective, da, putem spune că Lucinschi nu şi-a pierdut o anumită Putere nici astăzi, numai că este vorba despre una obscură, una de control al unei Puteri fără Putere reală. La fel şi Voronin şi Nicolae Timofti! Ce fel de şef de stat a fost Voronin dacă acum permite să fie înconjurat de nişte tipi radicali şi fără respect faţă de ţară? Cui aparţine, de fapt, stînga politică din R. Moldova? Este o mare întrebare!

Nu putem vorbi în cazul nici unuia ca despre un şef de stat care, în numele interesului naţional, se poate opune sau îl poate determina pe un alt şef de stat să-i accepte punctele de vedere, fie că este vorba despre preşedintele Franţei, Rusiei sau României.

Cînd tremuri de emoţie la gîndul şi cu ochii îndreptaţi spre conductele de gaze ruseşti, cînd priveşti cu jind şi nerăbdare spre granturile nerambursabile venite din UE sau SUA, cînd te transformi în „yes man” în faţa FMI, cînd suprema şi autentica ta grijă este contul personal din bănci, luxul imobiliar şi auto, despre ce Putere autentică şi autoritară de lider naţional credibil mai putem vorbi? 

Dacă Voronin ar mai fi la Putere,

bineînţeles că ar fi fost nevoit să continue parcursul pro-european al Republicii Moldova deoarece n-ar avea altă soluţie. În primul rînd, Rusia nu i-ar da niciodată Republicii Moldova atîţi bani cît îi oferă UE, FMI sau SUA. În al doilea rînd, Kremlinul nu mai are de mult nici un pic de încredere în Voronin. Uniunea vamală Rusia-Belarus este o himeră economică şi politică, pe cînd UE este o certitudine palpabilă.

Asta nu înseamnă însă că guvernanţii moldoveni nu trebuie să joace onest cu Rusia, să nu-şi extindă interesele economice în această uriaşă piaţă de desfacere şi să repete eşecul păgubos al României în raporturile cu Federaţia Rusă.

Insist asupra convingerii că Voronin ar fi fost pro-european împotriva voinţei sale intime. Tocmai necesităţile economice ale ţării acoperite din Occident l-au determinat, în 2003, să iniţieze Planul de Acţiuni Moldova-UE. La urma urmei, de unde iau guvernanţii moldoveni bani ca să mai plătească din datoriile faţă de Gazprom?

Acum, doar din considerente strict electorale, Voronin este un mare partizan al Uniunii vamale Rusia-Belarus, dar cu asta şi-a asumat şi un mare risc. Prin aceste demersuri politice pro-Est, prin brutalitatea indecentă cu care-i tratează pe înalţii demnitari europeni, Voronin s-a compromis definitiv ca politician şi şi-a pierdut orice credit în lumea bună a politicii Occidentale. Să reţinem că Voronin nu este Vladimir Putin, că nu are puterea şi abilităţile diplomatice ale acestuia şi că Republica Moldova nu este Federaţia Rusă!

În concluzie, Puterea celor fără de Putere de la Chişinău nu cred că va fi clasată într-un timp definit concret. La fel ca şi hoţia!