Politicele interne şi externe ale dragostei

Autor: Mihai CONŢIU

Spumosul scriitor şi umorist Tudor Muşatescu spunea că dragostea este  „un sentiment care vine în galop şi dispare în vîrful picioarelor”. Într-o cu totul altă tonalitate, eruditul Mircea Eliade spunea: „Nu pot cunoaşte adevărata dragoste, decît depăşind-o.” Dar cîţi nu au scris despre dragoste, cîţi nu i-au dat definiţii! În fond, toţi şi nici unul au şi nu au dreptate.

Oamenii acceptă definiţiile, scrierile despre dragoste şi le acceptă ca fiind fundamentale atunci cînd acestea sunt emise de către cunoscute personalităţi, indiferent de cît de banale ar fi. „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, a scris Marin Preda, iar turma este extaziată în faţa acestei formulări stupide, în fond. Mare înţelepciune, ce să zic!

Cînd se pronunţă cuvîntul dragoste, insul primitiv, de fapt, se gîndeşte automat la iubirea dintre un bărbat şi o femeie ori, în sens deviaţionist, la dragostea dintre indivizi de acelaşi sex. Sigur, se mai vorbeşte frecvent despre dragostea faţă de animale, păsări, dar cînd este vorba despre dragostea autentică faţă de umanitate şi oameni, în general, individul obişnuit cade în formalisme ieftine sau în idioţenie.

Este greu de demonstrat că există dragoste autentică. Absolutul uman nu există, acesta fiind şi motivul pentru care marii scriitori au născocit personaje ideale, capabile de iubire absolută, aşa cum Victor Hugo l-a creat pe episcopul Myriel în romanul „Mizerabilii”.

Ca să fac o pauză pentru „muşatisme” („muşatismele” sunt celebrele ziceri ale lui Tudor Muşatescu; nota aut.), rememorez o scenă teribil de duioasă, în felul ei, dintr-un film cu nemuritorii Stan şi Bran. La un moment dat, corpolentul Bran îl întreabă pe Stan: Pe cine iubeşte mai mult – pe el sau friptura din faţa lui? Stan se uită de cîteva ori la Bran şi la friptură, iar în final, fiind pus într-o situaţie răvăşitoare şi fără ieşire pentru el, începe să plîngă pentru că nu are puterea să aleagă între două iubiri atît de incompatibile între ele, nefiind capabil să renunţe la una în favoarea alteia.

Vorbesc despre dragoste ca om care toată viaţa am iubit, am fost îndrăgostit, am suferit de pe urma „acestei chimii carnale egoiste”, am fost iubit, sunt iubit, iubesc,  am oferit şi am primit din belşug ceea ce numim dragoste. Începînd cu copilăria, toată viaţa am iubit copiii şi bătrînii, iar asta ca o prioritate afectivă instinctuală, ca să zic aşa.

Dragostea dintre un bărbat şi o femeie, dincolo de toate atributele superlative ce-i sunt acordate, mai este şi imbecilitate inevitabilă, tiranie, egoism, obsesie şi „secvenţă scurtă”, chinuitoare, inconştientă şi, fireşte, trecătoare. Numai cei bolnavi psihic pot iubi obsesiv o viaţă, iar asta cu manifestări pătimaşe susţinute, care-l transformă pe cel iubit astfel într-o proprietate, într-un prizonier disperat. Medicii au demonstrat de mult ce înseamnă, sub aspect clinic, o astfel de dragoste obsesivă, dar au descoperit şi cît de puţin rezistă „chimia dragostei”, aceasta însumînd un timp de circa cel mult trei ani. Îi cred pentru că, în adolescenţă, tot atît a durat şi prima mea dragoste.

Mulţi se feresc să vorbească, scrie şi despre dezastrele care le aduce dragostea. Fac asta deoarece cred că ar fi o blasfemie, o dovadă că ar fi inumani, preferînd să trăiască o viaţă ipocrită, să uite cît de mult a urît-o, a bătut-o şi au ajuns să  dispreţuiască persoana de care a fost îndrăgostit la culme în faza iniţială. Atunci cînd suntem îndrăgostiţi, devenim cele mai autentice animale, iar asta în contextul în care vedem persoana iubită ca fiind proprietatea noastră absolută. Evoluînd ca specie, ne ascundem aceste porniri tiranice, obsesive şi inconştiente în gesturi şi cuvinte frumoase, dar, dincolo de acestea, instinctul nerăbdător şi primar al cărnii abia aşteaptă să se dezlănţuie!

Este o tîmpenie să crezi că dragostea te face mai frumos! Dimpotrivă, te face mai neghiob, mai iraţional, îţi blochează capacitatea de a evalua perspectivele, te poate distruge dacă persoana pe care o iubeşti nu-ţi răspunde cu reciprocitate şi se foloseşte de pasiunea ta, te transformă într-un frustrat dacă eşti un timid irecuperabil, un anxios şi tot aşa! Gîndiţi-vă la cîţi idioţi s-au sinucis din dragoste! Gîndiţi-vă la cîţi tirani din istorie au adus urgii propriilor popoare din cauză că erau îndrăgostiţi de o persoană malefică, care-i manipula cu sadism!

Cum putem să nu-i dăm dreptate lui Mircea Eliade cînd spune că „nu pot cunoaşte adevărata dragoste, decît depăşind-o”? Aşa este pentru că numai după ce am depăşit-o înţelegem cît de imbecili am fost! Omul raţional se poate defini doar după ce a scăpat de această povară inevitabilă a chimiei trupului. Sufletul despre care vorbesc teologii? Aiurea!

Omul superior este greu definibil. Unii, cel puţin la vedere, după ce au scăpat de obsesiile dragostei faţă de persoana iubită, reuşesc să o metamorfozeze într-o prietenie statornică faţă de obiectul dragostei lor în cazurile în care rămîn parteneri casnici de viaţă. Asta însă nu înseamnă că este o regulă de viaţă generală, că avem de-a face cu o altă chimie a organismului, chiar dacă avem şi exemple cu parteneri de o viaţă, în care unul s-a sinucis imediat după ce perechea lui a murit. Poate cineva preciza cît spectacol sau autenticitate există într-un astfel de caz?

Omul este o jivină extrem de egoistă. Vrea să-şi rezerve un pic de eternitate din orice, mai ales atunci cînd ştie că are zile numărate! Chiar şi Dumnezeu face parte din aviditatea egoistă pentru eternitate a omului, iar Biserica ştie cel mai bine acest lucru şi jupoaie şi piele de pe el ca să-şi îmbogăţească popii în schimbul promisiunii unei Vieţi de Apoi. Nu vedeţi că nici popii nu sunt un exemplu, un ideal de oameni care reuşesc să împărtăşească dragoste supremă faţă de semeni? Despre ce modele putem vorbi dacă şi ei acaparează cu rapacitate bunuri părinteşti la fel ca cei mai avari dintre laici?

Dragostea ideală nu este cea dintre un bărbat şi o femeie la modul vulgar clasic, în care instinctul carnal al împerecherii este inevitabil şi dornic de dominaţie. Dacă nu am fi atît de obsedaţi de iluzia dragostei de scurtă durată dintre sexe, chiar de sexul în sine ca substitut mincinos al unei iubiri autentice, nu ca un act necesar, atunci am fi mai frumoşi şi am înţelege mai bine ce fel de dragoste are nevoie omul.

Fiind vorba despre un ideal, o himeră, nu vom înţelege niciodată că dragostea autentică este mult mai simplă decît ne imaginăm, mult mai la îndemîna tuturor, acesta fiind şi motivul pentru care fugim de ea, deşi nu ar trebui decît să privim în jur, spre tot şi orice cu iubire. Poate atunci, femei şi bărbaţi, ne vom iubi între noi cu mai multă temeinicie, mai îndelungat, dar este imposibil pentru că suntem crescuţi şi educaţi să fim animale sîngeroase de pradă. Pentru asta avem Biserică, politicieni, armate, tirani şi miliardele de săraci, care se împerechează animalic imaginîndu-şi că se iubesc!

De ce scriu toate astea atîta timp cînd chiar eu sunt un imbecil îndrăgostit, care iubeşte permanent? Pentru că iubesc înţelept şi cu bunătate! (Va urma)