De la Churchill încoace, nu s-au mai ţinut discursuri deştepte

Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, indiferent de data la care se va întîmpla acest eveniment firesc, este, la ora actual, interesul şi idealul nostru naţional. Geografia ne-a predestinat să fim aproape de inima continentului European. Politicienii de prim rang şi politicile marilor naţiuni a făcut ca destinul nostru să fie disputat sau disputabil, dar destinul nostru final, se înţelege, nu poate fi altul decît cel de cetăţeni ai comunităţii europene.

Pe parcursul următoarelor numere ale ziarului nostru, ne-am propus să vă oferim partea cea mai semnificativă a unui interviuluat  Ciprian Chirvasiu scriitorului, eseistului, criticului literar, diplomatului şi aristocratului care a fost Alexandru Paleologu din România. Veţi vedea că acest interviu este sau ar trebui să fie o pildă de înţelepciune şi de luciditate, valabilă pentru toţi intelectualii şi politicienii din Republica Moldova. Facem această afirmaţie deoarece absolut toate observaţiile, constatările marelui gînditor definesc, fatalmente, şi realităţile încă funeste de aici.

Interviul, în care se vorbeşte despre România, UE, SUA, Rusia, terorism, prostie etc., a fost realizat de către Ciprian Chirvasiu în Toamna anului 2004, cu un an înaintea trecerii în nefiinţă a lui Alexandru Paleologu, cînd România nu era membră a UE, fiind publicat integral în volumul „Destine fără noi”, apărut la editura „Badea” în anul 2006. Îl vom reproduce întocmai după grafia autorului.

Alexandru (Alecu) Paleologu s-a născut pe data de 14 Martie, 1919, la Bucureşti, şi a decedat pe data de 2 Decembrie 2005. Prin diverse înrudiri, Paleologu a fost descendent al domnitorului Constantin Brîncoveanu. A fost deţinut politic în România comunistă, iar mai apoi, după 1989, a fost ambasador în Franţa şi senator. (MS)

INTERVIU. Alexandru Paleologu (continuare din numărul trecut)  

“Abia acum trăim cu poftă nebună în comunism”

Ciprian Chirvasiu: Cât de liberi putem să fim într-un sistem democratic?

Alexandru Paleologu: Într-un sistem democratic nu putem fi liberi. Acum câţiva ani, mi-aduc aminte, citeam un articol al unui om pe care eu îl preţuiesc foarte mult. Avea titlul “ Mai presus de orice, democraţia”. Am întrebat-o pe o doamnă din conducerea revistei de ce titlul ăsta. Nu e mai presus de orice! Mai presus de orice e inteligenţa. “ A, zice, deci sunteţi antidemocratic fiindcă sunteţi aristocrat!”. Da, îi spun, dar, dacă citiţi istoria, veţi vedea că cei mai nebuni oameni au fost aristocraţii care au impus democraţia în lume. Au impus-o cu o patimă dementă. Secolul trecut a fost o epocă în care s-a impus o bună democraţie. Funcţională. Totuşi cuvântul “democraţie”era un fel de abureală mentală.

Democraţia se bazează pe o idee: câte voturi ai. Dacă ai mai multe voturi decât altul, poţi să susţii o dobitocie. N-am avut niciodată stimă pentru omul care are multe voturi. Ci doar pentru cel care are idei bune. Dar fără voturi multe, ideile bune rămân de pripas. O lume în care deciziile se iau pe bază de numărărtoare de voturi, şi aia imperfectă, nu ştiu la ce duce ori la ce serveşte.

 Ciprian Chirvasiu: Oare nu am rămas de pe vremea comunismului cu deprinderea de a fi liberi în interiorul unei norme, care ne dă şi senzaţia că suntem protejaţi? N-am rămas cu “complexul tătucului” sau cu cel al “fratelui mai mare”?

Alexandru Paleologu: S-ar putea. În aparenţă, n-ar fi obligatoriu ca lucrurile să stea astfel. Dar, la 14 ani după aşa numita revoluţie, eu constat că abia acum trăim de bunăvoie şi cu plăcere, cu poftă nebună, în plin comunism! Atunci ne mai iritam, ne mai agasa ceea ce vedeam, aveam nişte reacţii destul de inteligente, chiar dacă inoperante. Dar acum asta ne place! Fără nici un fel de tătuc! Avem, ce-i drept, şi nostalgia tătucului: facem tătuci din te miri cine. Oricine e capabil să devină tătuc. Poate fi votat ca tătuc cu un mare număr de voturi. Dar câţi votează pe tătucul ăsta şi câţi pe celălalt? Se pot încurca socotelile!

Acum trăim cu voluptate, cu decizie, cu voinţă fermă în plin comunism! Acum suntem cu adevărat comunişti. D-aia suntem şi aşa tâmpiţi!

“Poate că noua generaţie va aduce o viaţă mai puţin idioată”

Ciprian Chirvasiu: Din istoria noastră am căpătat toate metehnele: şmecheria, lenea, distracţia fără bucurie, cultul basileului şi, mai ales, predispoziţia lăuntrică să ratăm lucrurile mari. Trăim la ciupeală, ne descurcăm doar printre nimicuri. Nu avem idealuri şi, de obicei, negociem în genunchi. Cum vom scăpa de anatemele acestea, domnule Paleologu?

Alexandru Paleologu: Nu scăpăm. Azi nu mai avem nici o şansă de scăpare. Dacă însă, nu este exclus!, momentul de stupiditate îngrozitoare pe care îl trăim acum la nivel planetar nu este decât o manie, o boală, o marotă a unei generaţii ( s-ar putea ca generaţiile viitoare să nu mai gândească la fel!). Ar fi o speranţă şi s-ar putea să scăpăm de prostia asta care ne ameninţă la fiecare colţ de drum. Dar e greu de prevăzut.

Eu, personal, recunosc un lucru: statistic nu ştiu în ce măsură mă pot încânta cu impresiile mele, dar cunosc mulţi oameni foarte tineri, care erau prea tineri în timpul comunismului, ca să fi fost influenţaţi de acesta într-un fel sau altul, oameni tineri care gândesc bine, care sunt deştepţi, sunt informaţi, au citit, au aflat. Probabil, cu vremea, fiind mai realişti, se vor mai da pe brazdă, vor mai renunţa la principii. Dar de tâmpit nu cred că se vor tâmpi. Speranţa mea e că această generaţie poate să aducă un aer mai respirabil şi o viaţă mai puţin idioată. Acum îmi dau seama ce enorm înseamnă asta: mai puţin idioată!

Când afirmăm că ducem o viaţă idioată, spunem o banalitate, nu un lucru excesiv. Viaţa noastră e idioată, clar! Ei, mai puţin idioată e formidabil!

Ciprian Chirvasiu: Mulţi ne arată cu degetul şi spun că suntem necivilizaţi. România e socotită o ţară de risc.

Alexandru Paleologu: Aia sunt nişte barbari!

Ciprian Chirvasiu: Spun că se simt în nesiguranţă aici.

Alexandru Paleologu: Ne trimit comisari europeni sau cum le zice. Vin pe-aici, au nişte mutre bizare toţi. Unul are o mutră pogorâtă din filmele de groază, domnule: Verheugen. Aşa numita baroneasă Emma Nicholson m-a enervat la început. După aceea, am fost mai atent şi am constatat că e o femeie nu lipsită de bun simţ, nu lipsită de anumite modele acceptabile şi nu atât de răuvoitoare. Dar nu pricep de ce trebuie să facem mereu uniuni: uniunea forţelor de dreapta, uniunea forţelor prostiei, uniunea boilor, uniunea deştepţilor, prea multe uniuni, domnule! Nu cred că astfel se pot păstra caracterele formative.

Cred că trăim într-o epocă în care nu se poate greşi nici măcar o singură sugestie valabilă pentru o societate normală! Oamenii au prea multe idei. Foarte simple şi foarte puternic intrate în cap. Dacă sunt simple, ideile intră foarte uşor în cap şi tot aşa ies de acolo. Cel mai subtile, mai complexe şi mai nuanţate nici nu intră, nici nu ies. (va urma)