CUVÎNT DE ADIO
„Sunt veselul poet de Coloniţa”…
În vara anului 1967 am susţinut admiterea în secţia de jurnalistică a Facultăţii de Filologie a USM noi, de 27 de absolvenţi ai şcolilor săteşti din diverse raioane ale republicii, sosiţi în capitală cu planuri grandioase de a deveni ziarişti, scriitori, oameni de cultură. Nu făcusem suplimentar şcoli muzicale, şcoli de pictură, limbi străine, de aceea eram conştienţi de faptul că la Universitate va trebui să muncim mult pentru a acumula cunoştinţe serioase, să ne autocultivăm ca să devenim specialişti buni, să facem faţă exigenţelor meseriei pe care ne-am propus s-o însuşim. Desigur, un avantaj al tinerilor din generaţia noastră erau lecturile solide pe care le aveau unii pînă a veni la facultate. Chiar de la anul întîi frecventam Biblioteca Naţională, pe atunci „N. Krupskaia” pentru a ne pregăti de seminare, examene, ne programam timp şi pentru secţia muzicală unde cu căştile la urechi ne autoinstruiam în domeniul muzicii clasice. Nu ne scăpau nici spectacolele de teatru. Conducătorul grupei a III-a de ziaristică, profesorul universitar Dumitru Coval – jurnalist de vocaţie, ne-a încurajat de la bun început: „Să fiţi mîndri de voi! Aţi intrat la facultate cu forţele proprii, învingînd în concursul de 1:4”. Ştia ce ştia bunul şi tandrul nostru profesor.
Dar să trecem la evenimentul trist de astăzi: moartea lui Ion Proca – unul din băieţii talentaţi din grupa a treia de ziaristică. L-am remarcat de la bun început – spre deosebire de noi, cei veniţi din şcoală de 17-18 ani, Ion era un deja maturizat, făcuse armata. Într-o zi ne-a adus mai multe foi cu versurile sale dactilografiate – nu s-a jenat să ni le pună spre judecată, avea deja o anumită experienţă în ale scrisului, publicase versuri în presa timpului. Pe 1 decembrie, de ziua lui de naştere, ne-a invitat la el, acasă, în Coloniţa lui dragă, nu departe de Ciocana, Chişinău, unde a locuit întreaga sa viaţă – n-a dorit să se facă orăşean.
Sunt veselul poet de Coloniţa
Bogat cum n-a mai fost un altul
Înfig în dulce aer furculiţa
Şi-s bucuros că m-a uitat asfaltul.
După ce s-a căsătorit, Ion Proca şi-a construit propria lui casă, şi-a sădit pomi fructiferi, viţă de vie, şi-a crescut pe cei trei copii. După cum ne spune o veche zicală românească, fiecare om este dator în viaţa lui să construiască o casă, să sădească un pom şi să crească un copil. În Tora, de asemenea, se vorbeşte de copii şi de scrierea unui sul de Tora. Mesajul este cam acelaşi: să faci, să construieşti ceva ca să-l poţi lăsa cuiva! Ion Proca le-a făcut pe toate bine, inclusiv în ale scrisului, are ce lăsa în urma sa. În 1989, a debutat editorial cu placheta de versuri „La o grindă de gutui”. Au urmat cărţile „Pe un mugur de pămînt”, „Prispe de sîmbătă seara”, „Coloniţa infinitului” (publicistică), „Peţitor de vînt” (poeme), „Părinţi” (versuri), „La Ţîpova-n chilie” (dramaturgie), „Mareşalul umbrelor” (roman), „Ridicarea” (proză) ş.a. A mai semnat cărţi despre Nicolae Sulac, Emil Loteanu, Ion Dolănescu ş.a.
După cum mărturisea într-un interviu, publicat acum un an, a editat vreo 25 de cărţi. Încă vreo şapte îşi aşteaptă rîndul în sertare, printre care „Ceahlăul Basarabiei” (despre Andrei Lupan), „Fraţii Mustea”, „Vînătorul de umbre vorbitoare” (despre Victor Bucătaru), „Testamente pentru mai apoi” (de neamul colonițenilor), „Dincolo de jertfă şi iubire” (despre războiul din Transnistria), „Struguraş de dincolo de Nistru” (despre marii transnistreni din triunghiul Coșnița, Cocieri, Molovata), „Doliu alb” (poezii) și „Vioara ca dezlegare la peşte şi vînătoare” (despre violonistul Serghei Lunchevici).
Cred că prin aceste volume, Ion Proca a scris mai mult decît un sul de Tora. Cît priveşte legătura lui cu Dumnezeu, ea este realizată direct prin fiul său mai mare, Iulian Proca, absolvent al Facultăţii de Filologie şi Teologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, în prezent – cunoscut şi apreciat prezentator al emisiunilor de spiritualitate ortodoxă de la TV Moldova 1. Cel de al doilea fiu, care-i poartă numele, Nelu Proca, îi continuă munca la Agenţia de Ştiri „Moldpres” de parcă Ion n-ar fi plecat de acolo. Fiica Cristina, absolventă a Facultăţii Relaţii Internaţionale a ULIM, activează momentan într-un proiect la Bucureşti.
Sînt bucuros că am în clipa de la urmă
O carte cu acest nevinovat poem
Şi cum îşi cheamă toamna flori din brumă,
Aşa aş vrea copii să mi-i chem…
Ion Proca a fost un om de o cumsecădenie rară, a iubit scrisul, a iubit Coloniţa, a iubit viaţa. Însă o maladie nemiloasă l-a rupt prea devreme din rîndurile noastre. În ultimul său drum a fost petrecut de consăteni, rude, prieteni, jurnalişti, scriitori, personalităţi publice. Mama mea avea o expresie în acest sens: „Se rupea drumul de atîta lume...”
Şi-n lunga mea absenţă de apoi,
Să vin din cînd în cînd pe la Ciocana
Să văd furnicii roi în muşuroi
Şi pe colacul de fîntînă cana,
Ce am lăsat-o pentru voi.
(„Nevinovat poem”)
Ioane, să te odihnească Domnul în pace! Acolo sus, în ceruri, vei întîlni şi pe alte suflete din grupa a III-a, care s-au grăbit să evadeze din această lume – Lucia Purice, Dumitru Vangheli, Ion Şcerbina, Silvia Chisova, dar şi pe conducătorul nostru, Dumitru Coval – scutul şi sprijinul tuturor. Ne este dor de toţi! Doamne, să-i ai în dreapta ta!
Tatiana ROTARU