La începuturile telefoniei, orice telefon dat trebuia să fie intermediat de un operator de la oficiile centrale. Era valabil pentru orice telefon. Cînd ridicai receptorul, operatorul era informat că doreai să dai un telefon şi făcea legătura cu interlocutorul conectînd liniile cu un fir.

Dacă doreai să suni în alt oraş, operatorul stabilea o conexiune cu un birou special, printr-o linie specială, de unde un alt operator direcţiona apelul către destinatar. Operatorul special din oraşul respectiv făcea apoi legătura cu responsabilul pentru persoana căutată şi abia apoi un alt operator realiza conexiunea liniilor. După cum se vede, procedeul era destul de complicat şi operatorul iniţial suna solicitantul înapoi în momentul cînd se putea efectua apelul.

Chiar şi cu invenţia lui Edison, transmiţătorul pe bază de carbon, transmisiunile tot sufereau limitări. În 1892 cineva a sunat din New York la Chicago, dar cam la atît se restrîngea distanta dintre interlocutori. Ulterior, un inventator pe nume Michael Pupin a perfectat o bobină, un dispozitiv conductor din electromagneţi care să amplifice semnalul electronic. Un număr mai mare de bobine legate într-un singur circuit asigura transmiterea pe o distanţă de 2000 de km., de la New York la Denver, dar semnalul se pierdea repede.

În 1907, mai mulţi cercetători afiliaţi Bell System lucrau la crearea unui amplificator pentru a face posibile apelurile la distanţă. Unul dintre aceştia, Lee de Forest, a avut ideea unui tub cu electroni şi circuite regenerabile care ar fi putut amplifica progresiv semnalul. După munci asidue, pe 25 ianuarie 1915 avea loc prima convorbire telefonică transcontinentală, între Alexander Graham Bell care se afla în New York şi Thomas Watson în San Francisco. Cu timpul, firele pentru distanţă au ajuns să împînzească toată ţara. În 1937 s-a început folosirea cablurilor coaxiale şi mutarea firelor în subteran, iar în 1951 Bell System a iniţiat primele probe pentru convorbirile la distanţă în Englewood, New Jersey.

Date fiind progresele obţinute, următorul pas pentru expansiunea serviciilor telefonice trebuia făcut în sens transatlantic. Provocarea o constituia incapacitatea de a înşira firele aeriene peste ocean. Pe de altă parte, în 1891 Marea Britanie reuşise să amplaseze cabluri subacvatice între ea şi Franţa, dar un procedeu de anvergură transatlantică ar fi întîmpinat prea multe dificultăţi tehnice, de la susţinerea slabă a semnalului pînă la întreţinerea unor astfel de cabluri subacvatice.

Soluţia? Un serviciu radio-telefonic. Vocea (undele sonore) se transformă în electricitate, apoi electricitatea se transformă în unde radio, precum cele de la staţiile radio dar pe altă frecvenţă, iar acestea sînt captate de receptorul care le preface înapoi în electricitate şi unde sonore transmise persoanei de la capătul celălalt al liniei. Foarte pe scurt, curentul electric care “poartă” vocea este codificat de transmiţătorul radio într-o undă sinusoidală pe o anumită frecvenţă, transmisă apoi în atmosferă şi receptată de o antenă, urmînd decodarea informaţiei vocale.

În 1915 inginerii de la Bell au înlesnit prima transmisiune vocală scurtă, între Virginia şi Paris, dar au mai trecut încă 11 ani pînă cînd British Post Office şi Bell Labs au îmbunătăţit sistemul pentru ca acesta să poată funcţiona şi în scop comercial. Aşadar, prima convorbire telefonică internaţională a fost posibilă pe 7 ianuarie 1927, între Londra şi New York. Odată cu acest pas decisiv, serviciul de telefonie s-a răspîndit rapid în America de Nord şi Europa.

Radio-telefonia întîmpina totuşi probleme: numărul de apeluri era limitat, ceea ce sporea mult costurile acestora – 6 dolari pe minut în 1928!, iar tehnologia se confrunta cu pierderi de semnal sau semnal slab. S-au încercat mai multe îmbunătăţiri: microundele de exemplu, transmise mai uşor şi mai puţin deteriorabile. Microundele au fost însă inutile pentru comunicarea intercontinentală, semnalul putînd fi blocat de obstacole pentru că deşi oceanul e oarecum plat, pe distanţe mari intervine problema curburii pămîntului.

S-a încercat rezolvarea dilemei prin amplasarea releurilor foarte aproape unele de altele, dar iarăşi, pe distanţe mari şi pe ocean nu prea mergea. Progresele din deceniile următoare, cum ar fi tranzistorul sau îmbunătăţirea tuburilor electronice şi izolaţiilor au favorizat extinderea reţelei de cabluri subacvatice, prin conlucrarea dintre companii precum British Post Office, Long Lines Department, Bell Telephone Laboratories sau Canadian Overseas Telecommunications. În anii ’50 s-au înregistrat primele succese, cînd inginerii au montat cabluri între Havana şi Kew West, Florida.

Sistemul va fi însă supus de un altul şi mai eficient, odată cu epoca sateliţilor. Primul satelit pentru telecomunicaţii. Telstar I, a fost lansat în 1962, la numai 5 ani după însuşi primul satelit, Sputnik. Şi această inovaţie a fost stimulată tot în contextul războiului rece, iniţiind o revoluţie în comunicarea wireless.

Acum nu numai că se puteau efectua fără probleme convorbiri, ci se puteau transmite şi programe de televiziune. Satelitul are în fond aceleaşi funcţii ca un releu, dar dintr-o poziţie extrem de avantajoasă. Un fascicul poartă undele radio pînă la satelit, care le retransmite către un receptor care apoi trimite informaţiile destinatarilor. Sau satelitul iniţial trimite semnalul unui alt satelit dintr-o altă parte a lumii şi apoi trimite informaţia la sol sau încă unui satelit, sau poate chiar unei nave spaţiale sau unei alte planete. Posibilităţile sînt nemăsurate. Iar de atunci, din anii ’60, comunicarea s-a îmbunătăţit permanent, prin fibra optică sau folosirea unor computere mai performante de către sateliţi, şi va continua să o facă în elanul de nestăpînit al tehnologiei.

Irina-Maria MANEA, Historia.ro