În căutarea coaliţiei inexistente

Autor: Serghei ILCENKO

Încercările de a identifica componenţa viitoarei coaliţii de guvernare e o ocupaţie fără rost pentru majoritatea prezicătorilor: oricum, ei nu se vor regăsi în ea. Întrebarea cu adevărat importantă este dacă în actuala situaţie este posibilă o guvernare care ar proteja interesele oamenilor simpli. Nu, nu e posibilă. Fiecare dintre partidele existente nu este decît un instrument în mîinile unui grup financiar, există pe banii lui şi acţionează în interesul lui. Orice coaliţie partinică ar putea apărea numai ca un compromis între grupurile financiare, iar cetăţenii, în orice caz, rămîn în afara intereselor lor.

Întrebarea a doua: pe cine ar trebui să susţină cetăţenii, pentru ca interesele lor să fie respectate sau prejudiciate într-o măsură mai mică?

O astfel de alegere, totuşi, e posibilă. Cetăţenii ar trebui să susţină o guvernare slabă şi instabilă, şi nu „o mînă puternică” şi „un adevărat stăpîn”. O „mînă puternică de gospodar” pentru Moldova acum e contraindicată.

De ce lucrurile stau aşa? Pentru că orice stat constituie un cîmp de luptă între birocraţie şi societatea civilă. Dacă birocraţia învinge definitiv, avem ca urmare sărăcie şi debandadă, mascate prin aiureli patriotice, cu atît mai înflăcărate cu cît se apropie catastrofa şi dezmembrarea – aproximativ ca acum în Rusia. Dacă societatea pune birocraţia sub control – fiecare funcţionar să fie permanent suspectat şi controlat, iar pentru cea mai mică încălcare - concediat – un astfel de model este Elveţia. Cînd societatea se va învăţa să-şi rezolve problemele fără birocraţi ca o castă aparte, vom avea următoarea formaţiune socială, – însă noi, în Moldova, sîntem departe de asta.

Asta ar însemna că forţele birocraţiei şi ale societăţii ar trebui să fie măcar comparabile, altfel birocraţia va strivi definitiv societatea. Însă societatea noastră e slabă. O guvernare puternică i-ar fi fatală. Dacă în AIE ar fi înţelegere, iar divergenţele s-ar soluţiona în culoare, cum a fost aproximativ în anii 2001-2009, pe timpul lui Voronin, miliardul de astăzi nu l-ar fi căutat nimeni.

Lozinca „lupta cu oligarhii” astăzi de asemenea nu are sens. Dacă în societate sînt bani, sînt şi acei care au bani mulţi, iar averi mari, agonisite onest, sînt posibile numai în societăţi dezvoltate. A strîmba din nas şi a spune că toţi bogătaşii noştri sînt nişte piraţi – nu are sens. Ei puteau să se îmbogăţească şi altfel. Iar dacă e să începem „restabilirea dreptăţii” fără instrumente politice pentru transformări reale, putem avea ca rezultat un nou haos, din care vor apărea alţi piraţi – nici mai răi, nici mai buni ca cei vechi. Perioada de haos ar însemna să batem pasul pe loc încă 20-30 de ani, şi acolo unde vom ajunge nu va fi mai bine ca acum.

Nu merită de crezut promisiunile politicienilor – cetăţenii simpli nu au prieteni printre ei. Însă alianţe provizorii sînt posibile. Ca să vedem, cu cine e posibil de aliat, hai să ne clarificăm cine luptă acum pentru putere.

Varianta cea mai posibilă pare coaliţia formată din PDM, PL, resturile PLDM-ului divizat şi cîţiva deputaţi independenţi rupţi de la alte fracţiuni. A doua variantă: venirea la guvernare a unei coaliţii pro-ruse, formate în jurul PSRM. În parlamentul de azi e puţin posibil, dar PSRM şi „Partidul Nostru” de stradă, al lui Usatîi, mizează pe destabilizarea totală a situaţiei politice şi alegeri anticipate. Ţinînd cont de dificultăţile formării unui nou guvern, precum şi de necesitatea de a alege preşedintele în luna martie, ceea ce poate duce la dizolvarea actualului legislativ, de asemenea, pe fundalul creşterii dezamăgirii de proiectul european – apariţia unei astfel de coaliţii ca rezultat al alegerilor anticipate este foarte posibilă.

Ce grup ar avea sens să susţină cetăţenii de rînd? Interesele tuturor cetăţenilor, care nu au partea lor în schemele tenebre, coincid, independent de ocupaţie şi avere, toţi sîntem interesaţi ca să se respecte regulile jocului. Iar reguli acum pot fi doar europene. Pentru că lumea „preuropeană”, lumea URSS şi post-URSS au intrat în faza finală de descompunere: „mori tu acum, iar eu – măcar peste cinci minute!” - iată ce este acum lumea post-sovietică.

Însă integrarea europeană presupune dezvoltarea personală. Integrarea în UE a întregii ţări, nu plecarea încolo pentru cîştig, la munci negre, presupune dezvoltarea calificată şi responsabilitatea civică a întregii societăţi. Mai simplu spus, dacă vrem să trăim ca în Europa, trebuie mai întîi să devenim europeni.

O astfel de dezvoltare însă cere efort şi cheltuieli. Iată de ce o parte a cetăţenilor încearcă să se aranjeze „ca înainte”, „ca în timpul URSS”, fără a se schimba ei înşişi. Însă nu e posibil să te întorci în ziua de ieri şi să mănînci prînzul care a fost deja mîncat ieri! Alternativa dezvoltării noastre europene este numai una – lîncezirea. Acea lîncezire în care sîntem deja acum încă nu-i fundul prăpastiei, poate fi şi mai rău. Ca de exemplu – în nerecunoscuta şi „unică cu Rusia” Transnistria sau în fundăturile siberiene. Noi, în Moldova, stăm totuşi pe primele trepte ale Europei. Sînt puţine, desigur, aceste trepte. Dar le putem pierde şi pe ele. Iar în proiectul euro-asiatic, mai bine zis rusesc, viaţa nu se va îmbunătăţi fără schimbarea calitativă a însăşi Rusiei. Însă conducerea de azi a Rusiei s-a opus părţii civilizate a lumii, ceea ce o face pas cu pas un stat-paria.

Împărţirea partidelor moldoveneşti în „de stînga” şi ”de dreapta”, unde stînga e pro-rusă şi, cică, este îngrijorată de protejarea drepturilor cetăţenilor, iar dreapta - e pro-europeană şi oligarhică – e o minciună propagandistică. În Moldova acum toate partidele sînt oligarhice, iar apelurile de tipul „jos oligarhii!” maschează lupta unor oligarhi împotriva altora. O adevărată protecţie a drepturilor cetăţenilor e posibilă doar prin impunerea viziunii europene asupra drepturilor şi libertăţilor. Iar conservarea relaţiilor vechi, inclusiv ca diferite proiecte gen „euro-asiatice” – reprezintă un proiect pur oligarhic. Adică PSRM şi PN, care trag Moldova în Rusia, unde domină debandada feudală şi lipsa totală de drepturi – sînt partide antipopulare şi oligarhice. Faptul că ele sînt instrumente ale oligarhiei ruse doar înrăutăţeşte situaţia. Şi dacă vrem să trăim omeneşte, trebuie să luptăm fără compromisuri fără a ne face iluzii că în spatele lor e „majoritatea poporului”.

Poporul sînt cetăţenii, capabili să judece realist, să conştientizeze, ca cetăţeni cu drept de vot, responsabilitatea civică. Însă în spatele partidelor populiste întotdeauna se află o gloată de lumpeni, condusă de instincte animalice. Şi dacă e să revenim la terminologia clasică, unde „stînga” reprezintă garanţiile sociale, iar „dreapta” – părtaşii darwinismului social, în care puţini sînt cei care reuşesc, atunci PSRM şi PN sînt două partide de extrema dreaptă, mai de extremă nu se poate! Iar „proeuropenele” PL şi PDM reprezintă, mai degrabă centrul. Da, şi ele activează în interesele grupurilor care le-au creat, dar aceste grupuri nu doresc acostarea definitivă a Moldovei la Rusia. Cu toate neajunsurile lor, aceştia ne asigură calea în direcţia UE şi integrarea în structurile ei, deşi foarte încet. Înseamnă că cetăţeanul simplu poate colabora cu aceste partide, cel puţin împotriva PSRM şi PN. În celelalte cazuri – după situaţie.

PLDM acum e la margine de drum şi, foarte posibil, se va scinda. O parte va pleca cu PDM şi PL într-o nouă coaliţie, o parte va rămîne în afara jocului şi se va proclama opoziţie proeuropeană. Şi, împinsă în opoziţie, ea poate servi la o anumită etapă ca bază pentru crearea unei mişcări proeuropene de stînga. O altă forţă care ar putea sta la baza acestei mişcări – a treia lună îngheaţă în corturile din PMAN. Protestatarii DA nu au permis să fie implicaţi în protestele PSRM şi PN. Ei s-au manifestat ca oameni activi, cu atitudine proeuropeană, care n-au permis să fie atraşi în proteste populiste.

Însă aceste mişcări, deocamdată, sînt departe de a reprezenta un partid proeuropean de stînga. Sînt doar părţi ale mozaicului, care, cu timpul îl pot constitui. Şi pentru ca acest lucru să se întîmple, avem nevoie de o discuţie proeuropeană în societate şi abandonarea miturilor vechi.

Sînt un realist, nu aştept minuni, şi înţeleg că baza socială a adevăratului partid proeuropean de stînga în societatea noastră patriarhală se află astăzi, în cel mai bun caz, la nivelul de trecere a pragului electoral în parlament. Şi dacă aceşti oameni sînt divizaţi, încă va trebui să fie adunaţi împreună. Însă şi un drum foarte lung începe de la primul pas.

Avem nevoie foarte mult de o activitate proeuropeană de iluminare, precum şi de eliberarea conştiinţei de mitologia complexului propagandistic din timpurile URSS. Trebuie să înţelegem că forţa politică, aptă să limiteze cu adevărat atotputernicia oligarhilor, poate fi doar una proeuropeană.

Fără a înţelege acest lucru, încă mult timp vom descrie cercuri pe pragul european.