Pe 25 decembrie creştinii din toată lumea se adună pentru a sărbători, cu mai mult sau mai puţin fast, naşterea lui Iisus. Colinde, slujbe, cadouri, mîncăruri – toate acestea sînt nelipsite. Dar de ce 25 decembrie? Biblia oferă puţine indicii privitoare la naşterea lui Iisus, de fapt nici perioada anului nu este menţionată. Referirea la păstorii care au grijă de oi în timpul nopţii (Luca 2:8) ar putea sugera că ar fi vorba de decembrie, cînd animalele sînt în ţarcuri, dar doar un singur detaliu nu este suficient. Sursele din secolele I-II sînt la fel de sărace. Nu se menţionează sărbătoarea naşterii, ba mai mult, Origene (165-264) ia în derîdere celebrările romane ale unor astfel de evenimente. Din ce ştim, în această perioadă nu există dovezi ale existenţei Crăciunului în primele secole de creştinism.

Acest fapt se află într-un contrast pregnant faţă de tradiţia privind ultimele zile ale lui Iisus, despre care fiecare dintre cele patru evanghelii vorbeşte detaliat. Potrivit lui Ioan, Iisus este crucificat în timpul sacrificiului mieilor în timpul Pesah-ului, adică ziua a 14-a din luna evreiasca Nisan. Paştele, un eveniment mitic dezvoltat cu mult înainte de Crăciun, reprezintă în mare măsură o reinterpretare a Pesah-ului în termenii patimilor lui Iisus. Respectarea acestuia este recomandată în Corinteni 5:7-8, cînd se pomeneşte că mielul pascal, Hristos, a fost sacrificat şi drept urmare sacrificiul trebuie comemorat. Aşadar în primele două secole de mult mai mare interes erau patimile şi învierea ca elemente fondatoare ale mitologiei creştine, dar cu timpul şi originile lui Iisus devin subiect de discuţie. Evangheliile lui Matei şi Luca contribuie prin naraţiuni binecunoscute, dar destul de diferite, şi totuşi nu ne dau o dată exacta. Mai multe detalii sînt de găsit în scrierile apocrife ale secolului I, dar nici acestea nu se referă la data naşterii.

În fine, in jurul anului 200 Clement din Alexandria scrie în ”Stromateis” că sînt oameni care au dibuit data naşterii, unii spunînd că este vorba despre al 28-lea an al lui Augustus, pe 25 din luna egipteană Pachon (20 mai); alţii insisită pe al 16-lea an al lui Tiberius, 25 din Phamenoth (21 martie); în vreme ce altii cred în data de 19 din Pharmuthi (15 aprilie) sau 24 (20 aprilie). Este evident că exista multă confuzie. Pînă în secolul al IV-lea însă se vehiculau două date care erau recunoscute de categorii mai largi: 25 decembrie în vest şi 6 ianuarie în est, 6 ianuarie care rămîne în vest simbolul epifaniei, venirii magilor, în timp ce în est reprezintă şi boboteaza ce marchează încarnarea divinităţii.

Cea mai timpurie menţiune a datei de 25 decembrie provine dintr-un almanah roman de la mijlocul secolului al IV-lea, care enumeră diverse date ascoiate episcopilor sau martirilor. În aproximativ 400, Augustin pomeneşte gruparea donatistă din nordul Africii care se evidenţiază din timpul persecuţiilor luin Diocletian, grupare care ţine sărbători pe 25 decembrie, dar refuză sărbătoare de pe 6 ianuarie, considerînd-o o inovaţie. De ce aceste două date?

Între iudaism şi păgînism

O teorie avansează ipoteza împrumutului păgîn. Romanii îşi ţineau festivalul Saturnalia tîrziu în decembrie. Germanicii organizau festivaluri ale ritului fertilităţii tot în perioada asta. In Scandinavia festivităţile cunoscute sub denumirea de Yule încurajau practici mai puţin spirituale, pentru că se intra în sezonul consumului. Vechiul zeu solar frigian Attis se sărbătorea pe 25 decembrie, la fel ca şi persanul Mithras. Ba mai mult, împăratul Aurelian stabileşte în 274 ziua lui Sol Invictus pe 25 decembrie. Crăciunul nu ar fi decît o mulare peste sărbătorile unor zei solari, creştinii alegînd deliberat data pentru a facilita răspîndirea credinţei în rîndul populaţiilor păgîne. În secolul al IV-lea creştinii importă Saturnalia în speranţa că vor importa si oamenii.

Convertirea izbuteşte prin promisiunea continuării celebrării cultice. Saturnalia neavînd nimic creştin în ea, creştinii decid transformarea ultimei zile de festival în naşterea lui Iisus. Puţin succes au avut în redefinirea practicilor, pentru că în schimbul respectării datei naşterii, se acceptă tacit perpetuarea obiceiurilor promovate de sărbtoare încă de la începuturi. La Saturnalia, care dura de pe 17 pînă pe 25 decembrie, legea romană statornicea că nimeni nu putea fi pedepsit pentru vătămare de persoane sau proprietăţi. Festivalul începea cînd era ales un ”inamic al poporului” care să reprezinte răul. Fiecare comunitate opta pentru o victimă pe care o forţa să se desfete excesiv şi la finele spectacolului o ucideau. Poetul şi istoricul Lucian descrie festivalul enumerînd sacrificii umane, intoxicaţii, desfrîu, violuri sau consumul de biscuiţi antropomorfi…Ca urmare, cele mai timpurii celebrări ale Crăciunului nu erau deloc expresii ale devoţiunii religioase.

Este plauzibil, doar că teoria are mici probleme. Într-adevăr Ambrozie (339-397) îl descrie pe Iisus ca pe adevăratul soare care vine să-i înlocuiască pe vechii zei, dar autorii crestini din primele veacuri nu fac totuşi referire la o fabricatie calendaristică recentă şi nu cred ca data a fost aleasă de mai-marii Bisericii. Mai mult privesc coincidenţa ca pe un semn divin că Dumnezeu l-a ales pe Iisus in locul zeilor păgîni. În secolul al XI-lea găsim prima sugestie cum că sărbătoarea este deliberat suprapusă peste cele păgîne. O notă pe marginea unui manuscris al comentatorului siriac Dionysius bar-Salibi spune că în vremurile trecute celebrarea creștină a fost mutată de pe 6 ianuarie tocami ca să coincidă cu cea a lui Sol Invictus. Deoarece primii creştini nu ştiau cînd s-a născut Iisus, pur şi simplu au asimilat festivalul solstiţiului revendicîndu-l drept sărbătoarea originilor lui Mesia. Multe dintre elementele sale atestă prezenţa unor reminiscente păgîne, cum ar fi folosirea pomului de Crăciun, o veche practică druidică.

Totuşi, prima menţiune a existentei unei date pentru Crăciun (200) vine într-o perioadă în care creştinii nu împrumutau masiv tradiţii păgîne cu un caracter atît de evident. Asta nu înseamnă că religia creştină s-a conturat în izolare, în niciun caz. Multe dintre componentele adoraţiei – euharistia, martirii, arta funerara- trebuie să fi fost lesne de înţeles pentru observatorii păgîni. Dar în primele secole minoritatea creştină persecutată se preocupa mai mult de distanţarea faţă de sacrificiile, jocurile şi festivalurile cultelor tradiţionale. Situaţia se va schimba de la Constantin cel Mare, cînd se trece la adaptarea lor pe structura creştină. Papa Grigore cel Mare, într-o scrisoare din 601 adresată unui misionar în insulele britanice, recomandă păstrarea templelor păgîne şi prefacerea lor în biserici, precum şi transformarea festivalurilor antice în sărbători ale martirilor creştini.

Problema rezidă în faptul că n secolul al III-lea împrumuturile acestea erau destul de rare, ori atunci începe să se discute despre stabilirea unei date a naşterii lui Iisus. Data exista înainte de edictul de tolerantă, dar la fel de bine creştinii o puteau prelua şi mai devreme, dată fiind asemănarea prea frapantă precum şi întreaga simbolistică asociată datei care are o relevanţă deosebită în foarte multe religii. Pe de altă parte în secolul al IV-lea cărturarii se preocupau mai tare nu de introducerea unei zile de naştere, ci de adăugarea datei de 25 decembrie celebrării tradiţionale de pe 6 ianuarie.

Mai există şi o altă explicaţie, sugerată la începutul secolului al XX-lea de către Louis Duchesne, care leagă ziua sa de naştere de stabilirea zilei morţii. De altfel, in jurul anului 200 Tertullian din Cartagina ne spune că ziua de 14 din Nisan (data morţii lui Iisus în evanghelia lui Ioan) este echivalentă zilei de 25 martie in calendarul roman solar, care va deveni Buna Vestire. Aşadar Tertullian credea că Iisus a fost conceput şi crucificat la aceeaşi dată. Ideea apare şi într-un tratat anonim despre solstiţii şi echinocţii în Africa de Nord, secolul al IV-lea. Augustin era şi el familiarizat cu acest calcul. În tratatul său despre trinitate scrie despre coincidenţa zilei în care a fost zămislit cu ziua în care a suferit, despre asocierea dintre uterul matern şi mormîntul din care va renaşte. În est cele două date, ale naşterii şi morţii, sînt legate prin referirea nu la calendarul evreiesc, ci la calendarul grec local, la ziua de 14 a primei luni de primăvară, Artemisios, care înseamnă 6 aprilie. Episcopul Epifanie de Salamis recunoaşte echivalenţa datelor concepţiei şi crucificării.

Conexiunea dintre aceste aspecte reflectă înţelegerea antică şi medievală a conceptului de salvare ca tot unitar. El este conceput pentru a salva prin moarte. În numeroase reprezentări picturale ale Bunei Vestiri, micul Iisus este înfăţişat coborînd din ceruri cu o cruce care aminteşte momentul sacrificiului. Ideea că redempţiunea şi creaţia ar trebui să coincidă apare si în tradiţia iudaică păstrată în Talmud. Rabinul Eliezer insistă că lumea a fost creată în Nisan, tot în Nisan s-au născut patriarhii, Isaac se naşte la Pesah, prin urmare strămoşii vor fi mîntuiţi tot în Nisan. Şi cum ajunge 25 decembrie Crăciun? Elementele sărbătorii s-au tot acumulat începînd din secolul al IV-lea pînă în epoca contemporană. Este probabil ca data să derive mai mult din iudaism, din calculele legate de moartea lui Iisus la sărbătoarea Pesah-ului şi din noţiunea rabinică a coincidenţei evenimentelor importante, dar elementul păgîn nu este deloc de neglijat, pentru că vizează acelaşi fond de idei, axat pe ciclicitate.

De ce este 25 decembrie o dată atît de importantă? O sumedenie de zei se nasc atunci: Mithras, Horus, ttis, Dionysus, Tammuz, Hercules, perseus, Helios, Bacchus, Apollo, Iupiter, Sol Invictus…Deci chiar dacă a pornit de la un calcul calendaristic, data este un simbol universal al naşterii, şi nu e de mirare. Solstiţiul are loc cu cîteva zile înainte. În vremurile antice, pe 25 începea să se observe mărirea treptată a zilei, deci era firesc să fie considerată data renaşterii solare. O poveste despre 25 decembrie au şi babilonienii. Tradiţia (o variantă iudaică) spune ca Semiramis (cunoscută ulterior ca Astarte/Isis/Ishtar), după moartea prematură a soţului său Nimrod, a crescut un copac verde pe buturuga unui mort, sub care Nimrod lăsa daruri în noaptea aniversării sale, adică 25 decembrie.

După moartea lui Nimrod, Semiramis a răspîndit credinţa că ar fi fost un zeu. Iar cuvîntul ”Yule”, prin care se se mai desemnează Crăciunul în vest, se pare că ar avea origine chaldeeană, însemnînd ”copil”. ”Yule” era sărbătorit de nordici din decembrie pînă în ianuarie, vreme în care ardea un buştean în cinstea lui Thor, care de obicei se consuma în 12 zile. Tot pe 25 decembrie se nasc şi copii lui Isis cu Osiris, mort la solstiţiul de iarnă, ca expresie a reîncarnării tatălui. Copacul verde este simbolul egiptean al lui Asar/Osiris, zeu şi al fertilităţii, în timp ce Aset/Isis, zeiţa magiei divine, este asociată luminilor colorate. Şi acestea sînt doar cîteva exemple care atestă importanta covîrşitoare a datei în mitologia universală. Renaşterea care urmează celei mai scurte zile din an este celebrată în diversele religii atît ca expresie atît a fondului mental comun, cu repere mitice universale, cît şi a fenomenului neîntrerupt de difuziune culturală.

Irina-Maria MANEA, Historia.ro