Apucăturile canibalice ale lui Ţepeş

Mai mulţi voievozi români nu s-au bucurat de o reputaţie tocmai bună în timpul vieţii. O parte a acestora au rămas şi în memoria posterităţii ca tirani sîngeroşi, fustangii fără scrupule şi criminali sadici. În unele cazuri, istoricii sînt de acord că o bună parte din biografia infamă a unor domnitori a fost fabricată de rivali sau de boierii prea apăsaţi de autoritatea suveranului.

Dintotdeauna, istoria a fost făcută, dar mai ales scrisă de oameni. Cronicarii clerici sau laici, ambasadorii, călătorii sau funcţionarii cancelariilor au lăsat mărturii despre viaţa şi faptele voievozilor din Principatele Române. Aceste mărturii ale unor timpuri demult apuse, prelucrate şi scoase la lumină de istorici sau, pur şi simplu, de pasionaţii de trecut au contribuit decisiv la percepţia societăţii asupra unor personalităţi ale Evului Mediu românesc. Pe lîngă marii eroii şi personalităţile exponenţiale ale istoriei românilor, sînt pomeniţi de documentele vremii şi liderii pe care pare să-i fi urît toată lumea.

Voievozi infami cu porecle sugestive precum „cel Rău” sau „Tiranul” şi cu o întreagă istorie de blestemăţii pusă în cîrca acestor domnitori care au rămas pentru posteritate doar nişte tirani şi degeneraţi. În anumite cazuri, istoricii, care au cernut prin filtrul critic izvoarele şi informaţiile medievale, arată că, de fapt, poreclele şi poveştile despre cruzimea anumitor voievozi sînt invenţii sau puncte de vedere unilaterale apărute tocmai din răzbunare sau pentru a denigra, mai ales în ochii monarhilor vecini, personalitatea domnitorului.

Vlad Ţepeş, victima susţinută a unui atac ”mediatic”

Voievodul muntean Vlad al III-lea Drăculea, numit şi ”Ţepeş”, este, poate, cel mai concludent caz de acest gen. Principele muntean a fost zugrăvit de numeroşi cronicari sau de epistolele săseşti drept un sadic degenerat, cu obiceiuri canibale. Renumele de lider crud şi sîngeros, vampir după moarte, spirit neliniştit şi însetat de sînge, din cauza blestemăţiilor comise de-a lungul vieţii a rămas în mentalitatea europeană pînă astăzi. Folosit ca sursă de inspiraţie pentru celebrul roman ”Dracula”, Vlad Ţepeş rămîne încă imaginea vampirului crud din Balcani în special în mentalitatea occidentală. De unde vine pînă la urmă această imagine? Explicaţia o pot oferi tot izvoarele scrise, unele contemporane cu voievodul muntean.

În special saşii din Braşov şi împrejurimi au propagat o întreagă istorie a sadismului la Vlad Ţepeş, cu povestiri în care domnul muntean era zugrăvit consumînd carne de om, ucigînd prunci şi oameni nevinovaţi. Aceste povestiri au ajuns să fie tipărite în Germania medievală şi au fost împrăştiate prin viu grai inclusiv în ţinuturile slave. Povestirile medievale despre Vlad Ţepeş au fost incluse în lucrarea lui Ion Stăvăruş, ”Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş-Draculea”. Toate acestea sînt redate pe baza vechilor povestiri medievale tipărite la Strassbourg 1500 de Matthias Hupfuff şi distribuite în mediul german.

”Aici se povesteşte chiar o îngrozitoare, înspăimîntătoare istorie despre sălbatecul tiran Dracula Voievod. Cum a tras el oameni în ţeapă şi i-a fript şi cu capetele într-un cazan i-a fiert”, se arată chiar la începutul acestei broşuri.

De altfel, poveştile germane, apărute pe filieră săsească din Transilvania, abundă în astfel de mărturii despre cruzimea uluitoare a domnitorului român. A pus să fie traşi împreună în ţeapă mamele cu pruncii sugînd la sîn, pînă ce pruncii mureau zbătîndu-se la sînul mamelor; el a spintecat apoi mamelor sînii şi a împins pruncii cu capetele prin aceştia şi, astfel, i-a tras în ţeapă pe amîndoi”, este doar una dintre grozăviile de care era acuzat voievodul muntean, în povestirile germane.

Vlad Ţepeş este prezentat şi ca un ucigaş fără discernămînt, care ucidea doar de plăcere şi fără motiv. ”De asemenea, negustori şi alţi oameni, cu mărfurile lor venind din Ţara Bîrsei către Dunăre la Brăila – aceştia au fost în număr de şase sute –, pe aceştia toţi Dracula a poruncit să fie traşi în ţeapă şi a poruncit să li se ia bunurile”, se arată în acelaşi izvor. Totodată, voievodul era acuzat de genocid, spunîndu-se că doar cu o singură ocazie a omorît fără motiv 25.000 de oameni de mai multe naţiuni. Faptele crude ale voievodului muntean sînt descrise şi în povestirile slave, cu deosebirea că, în acestea, cruzimea este relativ justificată de iubirea excesivă a acestuia pentru ordine şi dreptate.

„Si aşa de mult ura răul în ţara sa că, dacă săvîrşea cineva vreun rău, fie hoţie sau tîlhãrie sau vreo minciună sau nedreptate, acela nu era chip să rămînă viu. Fie cã era boier mare sau preot ori călugăr, sau om de rînd, ba chiar dacă cineva ar fi avut mare bogăţie, nu putea să se răscumpere de la moarte”, preciza o astfel de legendă, continuînd cu povestea prin care voievodul lăsase o cupă de aur pe marginea unei fîntîni şi, de frica lui, nimeni nu îndrăznise să o ridice.”

Totodată, din ciclul legendelor slave de notorietate sînt arderea şi uciderea cerşetorilor şi betegilor sau pedepsirea solilor sultanului otoman cărora le-a bătut turbanele în cap cu nişte cuie. Din cauza preferinţei sale de a trage în ţeapă condamnaţii a fost numit şi ”Ţepeş”. Istoricii precizează, însă, că Vlad Ţepeş era, totuşi, departe de monstrul prezentat de poveştile germane în special. Istoricul Constantin C. Giurescu constata, de exemplu, că Vlad Ţepeş era un voievod crud, dar nu mai crud decît alţi lideri medievali ai timpului său. ”Să nu uităm, de altfel, că în întreaga Europă exista în vremea aceea o atmosferă de cruzime, că Vlad Ţepeş n-a întrecut în privinţa asta pe alţi monarhi ai veacurilor XV şi XVI”, scria reputatul istoric, în ”Istoria Românilor”. Specialistul român spune că, atunci cînd omora, Ţepeş nu o făcea fără un motiv bine întemeiat.

Avea un „dinte” împotriva braşovenilor

”Schingiurile şi execuţiile pe care le-a ordonat însă nu erau pornite dintr-un capriciu, ci avea întotdeauna o raţiune şi anume, foarte adesea, raţiunea de stat”, scria Giurescu. Iar aceste raţiuni de stat erau, de obicei, înlăturarea pretendenţilor şi impresionarea adversarilor, cum s-a întîmplat cu pădurea de turci traşi în ţepe, din preajma Tîrgoviştei, sau cu ”colecţia de capete” din 1461, cînd Ţepeş face un adevărat carnagiu pe malul drept al Dunării, ucigînd peste 23.000 de oameni ai turcilor şi băgîndu-l în sperieţi pe însuşi Mehmed Paşa, marele comandant turc. Totodată, specialiştii români cred că Vlad Ţepeş a fost victima unui linşaj „mediatic” medieval.

Cei care s-au răzbunat pe voievodul muntean ponegrindu-l au fost saşii, cu sprijinul, culmea, în anumite situaţii, al lui Matei Corvin, regele Ungariei. Saşii ar fi născocit şi împînzit aceste povestiri tocmai fiindcă voievodul muntean le-a tăiat privilegiile comerciale prin Ţara Românească. Mai precis, saşii, care anterior erau scutiţi de taxele vamale, au fost puşi să plătească la fel ca ceilalţi negustori. Refuzul acestora a fost urmat de o exemplară tragere în ţeapă. Vlad Ţepeş avea de mult „un dinte” în special împotriva braşovenilor, care aveau obiceiul de a adăposti pretendenţii la tronul Ţării Româneşti. Poveştile săseşti au fost propagate în toată Europa şi cu ajutorul lui Matei Corvin, care trebuia să se justifice în primul rînd în faţa scaunului pontifical pentru decizia ciudată de a-l închide pe Ţepeş fără motiv, dar şi pentru oprirea în acest fel a cruciadei antiotomane. De altfel, închiderea lui Ţepeş s-a făcut tot în baza unei scrisori false, pe care voievodul muntean i-ar fi trimis-o cu o închinăciune sultanului otoman. De aici şi pînă la imaginea vampirului a fost un drum relativ scurt. (va urma)

Cosmin ZAMFIRACHE, Adevărul.ro