Avem un domnitor: Ştefan. Cum procedăm cu el?

- Atletul creştinătăţii fără monument de forum public la Bucureşti -

Context concret-istoric: în 1448, adică după aproape o sută de ani de la întemeiere (1359-1364), Moldova era dezbinată şi dezmembrată – pierde Chilia, o importantă sursă de venituri economice. Un braţ al comerţului moldovenesc este paralizat.
Peste cinci ani, în 1453, Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin, cade sub iataganul lui Mahomed al II-lea. Cînd sultanul turc “îşi tipări palma sa de sînge pe peretele Sfintei Sofii”, toate statele creştine din Europa încremeniră de frică.
Profitînd de instabilitatea politică şi economică din ţara lor vecină, Ungaria şi Polonia îşi reactualizează planurile de împărţire a Moldovei, aşteptînd doar momentul prielnic.
De asemenea, apăsa greu asupra ţării şi lipsa unui principiu succesoral stabil la domnie, pentru eliminarea numeroşilor pretendenţi la tron – instrumente ale tendinţelor centrifuge ale boierimii. Boierii ridicau mereu pretenţii la tronul domnesc şi pentru aceasta aveau sprijin din afară: la început din Ungaria şi Polonia, iar mai apoi şi din Turcia, şi de la tătari, şi de la cazacii zaporojeni, şi de la ruşi, şi de la austrieci.
Începînd cu anul 1400, Moldova şi Valahia (Muntenia, ulterior Ţara Românească), state mici cu potenţial material bogat, devin tot mai ameninţate de ofensiva otomană în Balcani. Pe la 1418-1422 domnitorul valah recunoaşte pe sultan ca suzeran al său. În primăvara anului 1456, într-o adunare ţinută la Vaslui, Petru Aron (frate cu Bogdan al II-lea, tatăl viitorului domn Ştefan cel Mare), în înţelegere cu marii boieri, acceptă – primul dintre domnitorii Moldovei – să plătească anual un tribut lui Mahomed al II-lea, ca semn de răscumpărare a păcii de la Poartă. Totuşi, trebuie să menţionăm că, datorită geniului militar al lui Ştefan cel Mare, Moldova şi-a pierdut independenţa de-abia după moartea strălucitului voievod, survenită în 1504.
Cam acesta era, în linii principale, contextul politic, social şi geopolitic în care Ştefan al III-lea, supranumit ulterior cel Mare, urcă, în 1457, pe tronul Moldovei. Lunga şi zbuciumata lui domnie de 47 de ani a constituit perioada de maximă dezvoltare şi demnitate a Moldovei. Lucian Blaga scrie că domnia sa a fost ora stelară a românismului.
Istoricul şi literatul rus Nikolai Karamzin îl numeşte pe acesta „cel mai sincer domnitor care lucra pentru realizarea unei ligi creştine împotriva turcilor”.
Papa Sixt al IV-lea (1471-1484) întreţinea o corespondenţă activă cu Ştefan cel Mare, din care se vede că înţelegea clar şi precis însemnătatea frontului antiotoman.
În 1476 Papa dăruieşte iertarea păcatelor şi darul dezlegărilor tuturor creştinilor apuseni care vor vizita cele două biserici catedrale din Cetatea Albă în Moldova şi vor da ajutor lui Ştefan, voievodul Moldovei, fiindcă acesta – zice suveranul pontif – “ca un adevărat atlet al credinţei creştine, este dispus să reziste perfidiei şi atacurilor turcilor înşişi pentru susţinerea unei poveri atît de grele şi pentru a o duce la bun sfîrşit, propriile lui puteri nu sînt îndestulătoare, sînt necesare multe din averile şi ajutoarele creştinilor, care sau să contribuie cu bunurile lor date de Dumnezeu, sau să se alăture personal, mergînd să lupte în armata pregătită de Ştefan însuşi…”.
Cu mici, foarte mici şi sporadice excepţii, Ştefan a fost lăsat singur în faţa perfidiei şi atacurilor turcilor, tot aşa cum a păţit-o Constantinopolul la 1453.
Al doilea Bizanţ a fost, pentru o perioadă scurtă, Moldova.
Despre Ştefan, eu o să scriu cîndva aşa, pe îndelete, de-o să plîngă şi pietrele caldarîmului, cu toate fibrele sufletului meu păcătos cum este. Deocamdată mă grăbesc să precizez că înainte de a închide ochii, Ştefan, acest mare bărbat, şi-a sfătuit fiul, Bogdan, şi boierii să dea ţara în supuşenia turcilor.
Probabil că opţiunea sa a fost influenţată de o serie de factori politici obiectivi, atît de ordin extern cît şi intern. În Polonia, spune acelaşi Karamzin, Ştefan nu mai putea avea încredere, relaţiile fiind deosebit de încordate mai ales după războiul cu regele Ioan Albert al leşilor. Rusia era departe de Moldova şi, în plus, la Moscova se consumase deja tragedia vlăstarelor sale Elena (fiica) şi Dimitrie (nepotul).
Alexandru Xenopol, poate singurul filosof al istoriei româneşti, parcă îl completează la distanţă de ani pe Karamzin: „Ştefan avusese prilejul, în lunga lui viaţă, a se convinge despre scopurile duşmăneşti nutrite de creştini contra ţărişoarei sale. În Turcia avuse el duşmani cumpliţi, dar cinstiţi. Nu tot astfel stătuseră lucrurile cu creştinii (despre aceşti creştini scria el lui Ivan al III-lea, cuscrul său, că sînt “mai răi decît agarienii”, adică decît păgînii – nota mea, D. M.).
1504 (moartea lui Ştefan), 1505 (moartea fiicei Elena, supranumită Voloşanka în Rusia), 1509 (moartea nepotului Dimitrie, în care Ştefan cel Mare îşi punea atîtea mari speranţe; Dimitrie era totodată şi nepotul marelui kneaz Ivan al III-lea al Rusiei, care în 1498 şi-a proclamat nepotul moştenitor al tronului moscovit)…
Început de veac XVI marcat de mutarea la cele veşnice a trei vlăstare muşatine. În flacăra celui mai falnic vlăstar dintre ele, Ştefan cel Mare, au suflat povara bătrîneţii şi grija de soarta ţării ameninţată de iatagane (turceşti) şi spade (leşeşti şi ungureşti) hrăpăreţe, iar în ale celorlalte două, Elena şi Dimitrie, au suflat neînţelegerea, lipsa de prudenţă, invidia, intriga şi calomnia. Fie-le ţărîna uşoară şi să-i pomenim cît trăi-va neamul nostru moldovenesc!
În Italia, la Ravena, se află mormîntul lui Dante. De la 1321, anul morţii autorului Divinei comedii, aici arde o candelă al cărei ulei este furnizat, an de an, de una din provinciile peninsulei Apenine. Nu vom face comparaţii între Dante şi Ştefan. Unul este om al scrisului, celălalt e om al acţiunii. Vom observa doar că, cinstind într-un asemenea mod memoria lui Dante, italienii se cinstesc în primul rînd pe ei înşişi.
Vorbesc despre aceasta ca să accentuez o idee, un gînd. O idee care nu are meritul noutăţii, dar să nu uităm că există şi lucruri care pentru a fi însuşite cît mai temeinic uneori trebuie repetate: nivelul de cultură al unui popor (dacă el e popor, ci nu poporaţie, populaţie sau gloată!) este direct proporţional cu respectul său pentru înaintaşi. Uneori noi uităm demnitatea şi respectul în lift, trecem nepăsători pe lîngă ofranda de dăruire a predecesorilor şi nu vrem să înţelegem că, plecîndu-se de la cunoaşterea înaintaşilor, se ajunge, de fapt, la cunoaşterea noastră.
Lucian Blaga, poetul irepetabil şi deocamdată singurul gînditor român cu sistem filozofic încheiat de la A la Z(et), consideră că opera lui Ştefan este “mica noastră veşnicie revelată în timp”: “Dinamica, geniul, energia, demnitatea voievodală, spiritul de iniţiativă şi vitalitatea excepţională, puse de Ştefan cel Mare în destinul său istoric, ar fi fost, prin virtuţile lor, suficiente să ducă la crearea unui spaţiu moldovenesc de întinderi şi proporţii imperiale”. În opinia filozofului român, atunci cînd domnitorul plăsmuia o ţară de largă respiraţie istorică, moldovenii au fost abătuţi din drum şi scoşi din destin: “De astă dată lipsa de noimă a istoriei noastre poartă în manuale titlul: expansiunea imperiului otoman. Un al doilea prilej atît de prielnic pentru desfăşurarea pe plan major a matricei stilistice româneşti nu se va mai da niciodată românismului”.
Oare chiar ce-am fi fost şi cum am fi fost, dacă ni s-ar fi dat să fim?!
Prin septembrie-octombrie 2007, Traian Băsescu, actualul preşedinte al României, a înregistrat o victorie de răsunet extracarpatin: a dezvelit la Bucureşti, în faţa hulpavelor camere de luat vederi din tătî lumnea, statuia lui Heydar Aliev, fost preşedinte al Azerbaidjanului. Totul se transformă, nimic nu se pierde. Dacă nu mă înşală memoria, ceva mai înainte Aliev a fost membru al Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Deci, el a fost un pic, dar numai un piculeţ, şi comunist, ca şi Traian Băsescu de altfel, însă asta nimeni nu ştie. Poate doar Deflorena Bogzîlă şi Morman Buhăieş de la ProTV Chişinău ar putea cumva să ştie, dar nu punem mîna în foc pentru această bănuială nevinovată şi futilă glamuros.
Tot Aliev a vîrfuit într-o perioadă, în grad de mare general tare, KGB-ul sovietic. Aşadar, el a fost un pic, dar numai un piculeţ acolo, şi securist notoriu.
Apropo, biseaua mă-sii, de statui, busturi şi obeliscuri. Moldovanul Ştefan cel Mare nu are nici pînă astăzi un monument de forum public în Bucureşti, “mecca” românilor de pretutindeni, inclusiv a celor din România.
De menţionat, în context, că turcul Kemal Ataturk are un bust, în faţa Teatrului Odeon. Asta, probabil, pentru contribuţia substanţială, de vreo patru sute de ani, a otomanilor la îmbogăţirea limbii române şi a neamului românesc înălţare pe noi culmi de civilizaţie şi progres.
Cu Ştefan cel Nostrum şi Mare povestea e olecuţă mai lungă. Vrednicul Alexandru cel Bun (1400-1432), voievod dătător de legi şi datini, vorba lui Eminescu, tătuca/bunicul lui Ştefan cel Mare, a iniţiat din startul domniei sale o politică ce va fi urmată de toţi domnitorii Moldovei – aceea de a-şi asigura Muntenia (Valahia), în domni aliaţi, devotaţi în lupta împotriva Imperiului Otoman. Aducerea constantă, de către domnitorii de la Suceava sau de la Iaşi, a Ţării Româneşti în frontul antiotoman ne îndreptăţeşte să afirmăm că Muntenia a fost ţara cu care Moldova se străduia să aibă cele mai bune relaţii. Cu toate că nu întotdeauna i-a reuşit această figură, fiindcă voievozii munteni aveau frumosul obicei românesc de a trăda tot ce întîlneau în cale.
Controlul politic asupra Ţării Româneşti a fost o prioritate a strategiei de apărare a lui Ştefan cel Mare.
Unii istorici români merg chiar mai departe şi susţin că Muntenia a fost, pentru o bună perioadă de timp, stat clientelar, adică un fel de feudă, moşie a Moldovei.
Nu punem capul pe trunchi că e chiar aşa, dar poate că anume din cauza acestei ranchiuni (duşmănie, ură ascunsă, dorinţă de răzbunare, pizmă, pică, rîcă) a muntenilor, care, iată, face recidivă şi peste secole, Ştefan nu are nici pînă acum statuie în capitala României.
Toată lumea a observat că distinsul preşedinte Traian Băsescu se băşichează deseori la subsuoara piciorului stîng de grija moldovenilor transpruteni. În toamna anului 2007 domnia sa a declarat ca viteazul din poveste Taie Mămăliga în Două: “Oricît s-ar supăra unii politicieni de la Chişinău, România are responsabilităţi faţă de cetăţenii din Republica Moldova”.
Aşadar, responsabilităţi faţă de Moldova. Cine vi le-a delegat? Constituţia României? Constituţia Moldovei? Constituţia Coreei de Sud, care prevede, clar şi précis, reîntregirea cu Coreea de Nord? Deocamdată nici constituţia Moldovei, nici cea a României nu stipulează nimic în acest sens… Mihai Ghimpu, Dorin Chirtoacă şi alţi grivei ca dînşii în grad de comandor? Ventilista Vitalia Pavlicenco şi infatigabila Ana Guţu, zglobivul Costică Tănase şi spiritul său tutelar Grigore Simionovici? Întreb aşa, ca de la scorpion la scorpion, Unid Liahim fiind născut pe 2 noiembrie, iar Traian Băsescu pe 4 noiembrie, exact în acelaşi an, care e secret de stat, ca şi vîrsta femeilor: nu sînt nici prea amabil, dar nici lipsit de amabilitate; tonul meu este de o perfectă neutralitate, ca şi relaţiile pe multiple planuri dintre Moldova şi ţara vecină şi prietenă România.
Îi recomandăm şefului statului român s-o lase mai încet cu băşicarea şi, în schimb, să-i dureze lui Ştefan cel Mare şi Sfînt o statuie pe potriva măreţiei sale la Bucureşti. Acum, după Ataturk şi Aliev, cred că i-a venit şi lui, în sfîrşit, rîndul. Am impresia că dacii de pe Columna lui Traian de la Roma şi dacii liberi de la Chişinău ar da aprobator din cap. Unul mai bun decît Ştefan nu veţi găsi în toată bimilenara Ţară Romînească, chiar dacă l-aţi căuta cu lumînarea ziua în amiaza-mare.
Acesta ar trebui să fie comandamentul său naţional, responsabilitatea lui strategică faţă de moldoveni – reparaţia istorică faţă de Ştefan cel Mare.
Acta, non verba, frate Traiane! parcă aşa spuneau dacii, latinii, slavii şi cumanii – bravii, bunii noştri strămoşi glotonimici şi glotogenetici.

Dinu MIHAIL,
consilier de stat la preşedinţia Republicii Moldova (1997-2001).

P.S.: Ieri dimineaţă, înainte de a preda la redacţie acest articol elipsoidal, suav anapoda şi ruşinos ca o prăsadă mălăiaţă, am terminat de parcurs, cu ochii ameninţaţi de lacrimă, (iertată fie-mi sinceritatea funciară), romanul Cititorul al excepţionalului scriitor german Bernhard Schlink, născut în 1944. Apoi, dacă am plîns, nu sînt eu un prost şi jumătate numai bun de legat de gardul oprobriului public? Cel fel de bărbat e acela care plînge din pricina unei cărţi, unei muieri, vor zice hăzos mereu koioşii bărbaţi ai neamului?! Eroul principal, un jurist, îi citea Hannei, iubita sa, cărţi. Am fost şi eu cel care îi citea unei femei cărţi…

D.M.