Familia afgană în percepţia combatanţilor „afgani” din Republica Moldova

În imagine: Combatanţi sovietici alături de posibili „aliaţi” sau adversari afgani. Arhiva familiei Furtună. Arhiva Muzeului Armatei Naţionale a R. Moldova

Războiul sovieto-afgan (1979–1989) este cel mai extins conflict militar din istoria Uniunii Sovietice. Imixtiunea militară în Afganistan a avut pentru sovietici efectele unei victorii de-a lui Pyrrhus. Canalizarea unor sume financiare substanţiale (60 mld. de ruble) va intensifica şi mai mult criza economică a sovieticilor, care a marcat, în final, colapsul Uniunii Sovietice şi, implicit, a comunismului. Din RSS Moldovenească, pe atunci parte componentă a URSS, au participat 12 500 de militari, dintre care 301 şi-au pierdut viaţa, 4 sînt daţi dispăruţi, iar 700 au rămas invalizi.

În altă ipostază, opusă confruntărilor militare, populaţia afgană a reprezentat ceva distinct, misterios pentru combatanţii moldoveni, relevînd caracteristicile unei terra incognita. Transferul brusc în altă lume absconsă a stupefiat profund combatanţii, în mod special pe cei din partea europeană. Civilizaţia afgană, cu alt nivel de dezvoltare social-economic şi psihologic s-a prezentat prin ,,contrastul propriei imagini” cu mediul din care au sosit cetăţenii URSS, de aici şi reflecţiile asupra paracivilizaţiei surprinse dintr-o perspectivă corosivă a mentalităţii etnocentrice. Pentru combatanţii sovietici, Afganistanul nu a reprezentat doar o ţară cu un alt nivel social-politic, ci şi cu o altă cultură şi dimensiune cvasiologică în care s-a reliefat însuşi mecanismul funcţional al întregii societăţi afgane, s-a constituit un spaţiu repugnant care ,,a brodat imagini excentrice”: ,,După Europa să ajungi în Asia, pare primitiv. Trebuie să înţelegi bine unde ai ajuns şi de ce.” (N. Sergheevici, regiunea Zaparojie, Ucraina, în Afganistan: 1981 – mijlocul anilor 1980, plutonier, comandant de regiment). ,,Eu am nimerit din Europa în sistemul feudal.” (S. Scripnic, Chişinău, serviciul militar: 1979–1983, în Afganistan a fost maior, comandant al forţelor speciale). ,,Parcă ne-am fi aflat într-un loc unde avea loc numărătoarea inversă a anilor.” (A. Juravliov, Ciadîr-Lunga, serviciul militar: 1984–1986, în Afganistan a fost soldat în unitatea de legătură, serviciul de artilerie). ,,Noi am ajuns din secolul XX în secolul XIV”. (Sl. Răducan, Chişinău, serviciul militar: 1984–1985, în Afganistan).

Surprinşi de cantitatea informaţiilor inedite, oferite de societatea afgană, unii participanţi vor estima că afganii ,,...sînt oameni care au o psihologie diferită de a noastră, adică unul şi acelaşi lucru noi îl tratăm diferit, chiar diametral opus. Avem valori care nu sînt înţelese de ei. Sînt două civilizaţii opuse.” (M. Valera, serviciul militar: 1980–1982, în Afganistan a fost medic militar într-un spital de profilaxie, şeful secţiei de primire şi evacuare). ,,Viziunile noastre şi viziunile lor sînt diferite.” (I. Cociaş, raionul Drochia, în Afganistan (1984) a fost plutonier, instructor politic). ,,Un popor unic în felul său (…). Este o imagine absolut diferită.” (I. Şepeltean, în Afganistan: 1986–1988, consilier în probleme ginecologice la spitalul afgan din oraşul Kabul, îngrijirea personalului ambasadelor din ţările necapitaliste (soţiile ambasadorilor, personalului feminin). Clivajul dintre cele două lumi antagoniste a reprezentat, astfel, dimensiunea de bază în care a fost surprinsă comunitatea afgană.

Trăsăturile psihosomatice, stilul de viaţă, mentalitatea etc. au reprezentat, în conexiune substanţială, acei parametri care au tins (felul de a fi al aborigenilor, incoercibilitatea şi incomprehensiunea acestora, trebuie să acceptăm, nu au putut fi concepute în profunzime de către foştii combatanţi moldoveni, unele aspecte au fost percepute la nivel tahistoscopic sau de agnosticism) să se reflecte în peisajul cognoscibil al noii civilizaţii.

Familia afgană era considerată o zonă anonimă, configurată în intimitate. Familia monogamă, cunoscută militarilor sovietici, era sfidată de forma poligamică, dimensiune care uimea anume prin aceste valenţe: ,,Noi locuiam la bloc, în oraş… erau şi cetăţeni care locuiau în bloc, peste perete locuia un afgan care avea trei soţii, într-un apartament de patru odăi.” (V. Ouatu, raionul Glodeni, în Afganistan: 1985–1988, consultant al stomatologului-şef al armatei afgane şi a chirurgului-şef al secţiei de Chirurgie a Academiei Militare şi Spitalului Central Afgan).Intimitatea familiei reprezenta un subiect tabu în comunicarea cu patriarhul familiei, nu era bine acceptată informarea referitoare la soţie, lucru cunoscut de altfel sovieticilor: ,,Doamne fereşte să întrebi de soţie, că putea să te taie, mai bine să întrebi: ce face capra sau oaia? Dar de soţie nu ai dreptul să întrebi, aceasta putea genera dubii: ce ai cu soţia lui? Erau nişte lucruri de care am fost informaţi, ştiam.” (V. Ouatu). Manifestările şi evenimentele publice, întîlnirile cu străinii etc. reprezintă dimensiuni inaccesibile femeilor: ,,Cu femeile nu ne vedeam, deoarece potrivit Sharia nu aveau dreptul să comunice cu nimeni.” (Sl. Răducan, Chişinău, serviciul militar: 1984–1985, în Afganistan a fost ostaş). E important faptul că adversarii sovieticilor au lansat diverse informaţii propagandistice prin care se insinuau modalităţile ,,invadatorilor ruşi de a sustrage cele mai selecte femei”.

Demixtarea constituie o caracteristică a societăţii afgane, prezenţa publică a tinerilor înainte de matrimoniu e considerată repugnantă, acest fapt putînd periclita imaginea viitoarei soţii: ,,Am făcut cunoştinţă odată cu o afgană care a făcut studii în Uniunea Sovietică, ştia rusa. Se considera un comportament josnic dacă stătea de vorbă cu băieţii. Dar am întrebat cum totuşi se căsătoresc. Mi-a spus că atunci cînd se înţeleg, se ştiu poate de mai mult timp. Poate au trecut ca să nu-i vadă cineva, caută momentul potrivit cînd nu era nimeni pe stradă şi se înţeleg, se întîlnesc noaptea cînd nu se aude gălăgie, nu se aude nimic şi se ascund într-o tufă de vie sau sub un copac, undeva se ascund şi se întîlnesc acolo. Eu cred că nu se mai întîlnesc cine ştie cum, pe chestiuni mari, dar pur şi simplu să stea şi să discute. Fără cunoştinţă, probabil, că ei sînt speriaţi. Fetele sînt supravegheate în toate celea, aceasta de-acum se ştia. Aceasta mi-a spus.” (Al. Minciuc, Glodeni, serviciul militar: 1982–1984, în Afganistan a fost sergent în infanterie, comandant de subdiviziune). Pe fondul cutumei musulmane, mireasa e desemnată pentru mariaj, atît în urma unei informări, în prealabil, asupra calităţilor şi comportamentului, cît şi a situaţiei familiale de către părinţii mirelui. De moment ce s-au orientat asupra viitoarei nurori, între cele două familii se stabilesc relaţii prieteneşti, se duc tratative în vederea căsătoriei, a fixării zestrei (kalîm). La afgani, dota (constituită din bani, vite, rente anuale etc.) este aplicată de mire şi nu de mireasă. Posibilităţile economice, etalate ca semn de distincţie pentru bărbat, determină şi numărul de soţii (potrivit Coranului, bărbaţii au dreptul la 4 soţii legitime): ,,Au cîte 4–5, cu cît e mai bogat, cu atît are mai multe.” (I. Şepeltean). ,,La ei numai şeful bandelor avea şi 7–8–9 femei, iar populaţia majoritară avea cîte o soţie.” (P. Olaru, Orhei, serviciul militar: 1985–1987, în Afganistan a fost soldat). ,,Erau care aveau şi cîte 10 femei, la ei doar se cumpărau femeile, care şi cum aveau bani aşa cumpărau femeile.” (Al. Ochievschii, Orhei, serviciul militar: 1979–1981, în Afganistan a fost soldat la artilerie).

Situaţia materială nu permitea însă tuturor tinerilor să se căsătorească, fapt, de altfel, reflectat şi asupra vîrstei tardive de căsătorie. Astfel, dacă vîrsta căsătoriei la femei e precoce, constituie 13 şi 15 ani, la bărbaţi e tardivă, variază între 18 şi 30 de ani. Alteori, ca formă de soluţionare a problemei căsătoriei, viitoarea mireasă era furată: ,,Aici nu ştii ce legi îndrăcite sînt. Fata nu are voie să vorbească cu un băiat străin, care nu este ştiut de tatăl său. Dacă te îndrăgosteşti de vreo fată şi vrei să te însori, iar părinţii nu vor, apoi trebuie să o furi. Dar dacă părinţii sînt de acord să se întîlnească, apoi mirele trebuie să plătească la părinţii fetei vreo 5.000–10.000 de ruble, ca să dea fata”(Corespondenţa lui Valerie Vrabie din Afganistan, 1988; V. Vrabie, raionul Rezina, serviciul militar: 1987–1989, în Afganistan a fost şofer).

În pofida măsurilor revoluţionare ale puterii laice, ce a avut tendinţa de preluare a modelului de emancipare a femeilor, inspirat din experienţa Asiei Centrale sovietice şi din Yemenul de Sud, tranzacţiile financiare – sistemul de cumpărare a viitoarei soţii – erau instituite la interconexiunea vechilor practici şi cutume. Un argument solid care demonstrează insuccesul autorităţilor laice asupra tradiţiilor specific musulmane îl constituie cazul Mişa: ,,Odată am fost invitat cu soţia la o nuntă. La ei nunta se face astfel că bărbaţii stau într-o parte şi femeile în alta. Mişa era un locotenent-colonel, locţiitorul comandantului regimentului de artilerie. Acolo a fost masă, am mîncat. S-a servit, s-a dansat, cîntat. La ei aşa este. Este cărare unde se duc femeile la apă. Şi nu are nimeni dreptul nu să se uite, dar să se găsească în apropiere de cărarea aceasta. Acolo, la rîul Kuinar, cînd ies, se dezbracă, se scaldă, se joacă. El zice că de doi ani o păzeşte pe fata aceasta: Iau binoclu şi mă uit cum iese din casă, din care anume. Cum merge, în ce-i îmbrăcată. Şi aşa mai departe. Şi cînd se ducea să se dezbrace, tot timpul fugea. A adunat banii, costa 50.000 de afgani, 2.000 de ruble de ale noastre. După ce a strîns banii ceia, cum se cade, s-a dus să o ia de acasă. Taică-său a pus în rînd trei saci şi a zis: poftim, ia pe care vrei. Dar el a zis că vreau sacul acela, dar taică-său zicea: poate iei sacul acesta? A ales sacul. Scoate. Şi zice: Mi-am cumpărat soţia.” (N. Petrică, comuna Ozornîi, regiunea Odesa, în Afganistan (1985–1987) a fost colonel, consilier al comandantului de divizii a 9-a şi a 14-a de Infanterie în armata afgană, a luat parte la 26 de lupte). Astfel, deşi locotenent-colonelul Mişa era poziţionat într-un rang ierarhic superior, el nu a putut să se eschiveze de la tradiţii: şi-a acostat viitoarea soţie în spiritul obiceiurilor, plătind totodată şi taxa ordinară părintelui.

În unele cazuri, kalîmul, perceput ca dimensiune financiară a familiei, era considerat o investiţie profitabilă: ,,Bătrînul şi-a căsătorit fiul mijlociu cu o ţesătoare, achitînd un kalîm în valoare de 150.000 şi deja anul acesta a cusut un covor de 2/3 metri, care valorează pînă la 40.000 de afgani. În acelaşi ritm, dacă va mai coase încă două covoare, kalîmul va fi achitat în întregime şi atunci nora va aduce un profit consistent”.

În harem, constituit dintr-o structură ierarhică, autoritatea era deţinută doar de una dintre soţii – ,,privilegiata”: ,,Erau 2–3–4, una principală, ea comanda, dirija.” (N. Petrică). Familia reprezintă un sistem monolitic şi protecţionist, bazat pe cutume preislamice. Deşi Coranul a abolit tradiţia leviratului (cunoscută la civilizaţiile arhaice ebraice, persane, potrivit căreia bărbatul era obligat să o ia de soţie pe văduva fratelui său), unii dintre foştii combatanţi sovietici au întîlnit această practică şi în viaţa afganilor contemporani: ,,Erau femei necăsătorite. A cerut tata mulţi bani pentru ele şi nu s-au putut mărita. Şi în al doilea rînd, era o ţară în conflict militar. În timpul războiului au rămas, desigur, multe văduve. Însă la ei iarăşi nu rămîn văduve; pentru că ele trec de la un bărbat la altul, de la un frate la altul. Atît copiii, cît şi soţia trec la alt bărbat. Pot trece şi la verişori. Aşa-i gîndit la ei mecanismul ca să nu rămînă copiii pe drumuri.” (N. Petrică). ,,La ei, dacă a murit bărbatul, apoi femeia are dreptul să trăiască numai cu fratele bărbatului; să se mărite.” (P. Olaru).

Sharia acceptă autoritatea necontestată a bărbatului în familie, iar prin acest fapt se eclipsează personalitatea femeii, soţia fiind cea care menţine ordinea menajului: ,,Bărbatul e puternic în familie. Femeile la ei nu sînt considerate oameni.” (S. Scripnik). ,,Femeile la ei parcă ar fi sclave; el şede şi bea ceai, ea lucrează.” (I. Murzac, raionul Ştefan-Vodă, serviciul militar: 1985–1987, în Afganistan a fost soldat într-o unitate specială de cercetare). ,,Bărbaţii sînt mai păstraţi. Se odihnesc, dar ele lucrează. Toată greutatea cade pe umerii acestora.” (N. Petrică). ,,Femeile parcă sînt nişte sclave.” (Sv. Andreeva, raionul Drochia, în Afganistan: 1988–1989, bucătăreasă în cantina ofiţerilor din Kabul).

Unele din cele mai complexe mărturii relevă aspectele economice, în baza cărora se constituie căsătoria, de unde rezultă şi raporturile dintre soţi şi soţii: ,,Soţia este o marfă. Soţul o cumpără. A cumpărat-o şi ea devine marfa lui. Cum vrea, aşa se poartă. Vrea să o folosească ca soţie, ca soţie, s-o omoare, o omoară. Nimeni nu are dreptul să se implice în problemele lor.” (N. Petrică). De fapt, kalîmul nu reprezintă echivalentul cumpărării femeii, ci un gaj. În situaţia în care soţul îşi va renega soţia pe nedrept, această zestre îi va asigura existenţa. Soţia pierde dreptul asupra zestrei în urma unui comportament indecent. Bărbatul poate să-şi repudieze soţia în cazul cînd aceasta nu e în stare să procreeze: ,,Dacă soţia nu poate naşte, bărbatul îşi ia o nouă soţie.” (I. Şepeltean).

Castitatea (fecioria) femeii înainte de căsătorie e obligatorie în lumea musulmană: ,,Nimeni nu avea dreptul să doarmă cu ea pînă la căsătorie. Mai bine să trăiască cu măgarul decît să-şi vîndă trupul, pe urmă poate să se spînzure că au avut-o ş.a.m.d.” (N. Petrică). Infidelitatea femeii era aspru pedepsită: ,,Dacă soţia ta, să zicem, cu cineva… tu o omori pe loc. Aceasta se rezolva pe loc.” (N. Petrică).

Vîrsta la care o femeie afgană procreează este timpurie: ,,La 12–14 ani de acum năşteau.” (P. Olaru) ,,La 11–14 ani devine femeie.” (N. Petrică). Apariţia unui copil, a eredelui, reprezintă un eveniment celebrat într-un cadru fastuos. ,,Se trag salve de puşcă, se aduc daruri, se toastează în sănătatea mamei şi a nou-născutului. Dacă copilul se naşte sănătos, în a treia zi va primi un nume, după cîteva luni va fi ras pe cap, iar după mai puţin de 18 luni va mînca la fel ca un om mare”. Ca şi componenţă cantitativă, familia afgană este numeroasă, iar copiii îşi pot perpetua instruirea: ,,Au familii mari: cîte 12–15 copii. Se educă unul pe altul.” (N. Sergheevici). În contextul în care soţia se află în strictă dependenţă de soţ, fiind mamă, ea este divinizată de către copii: ,,Fiecare mamă are cam 8–10 copii… Totodată, mama, care a fost o marfă pentru bărbat, e sfîntă pentru copil.” (N. Petrică).

Conservatorismul instituţiei familiei afgane este relevat prin faptul că nu se acceptă căsătoriile cu reprezentanţii altor confesiuni, rase, naţionalităţi, cu atît mai mult a intruşilor etichetaţi ca adversari: ,,Am stat acolo de vorbă cu mulţi ofiţeri care fusese prin Moscova, învăţase, aveau familie şi soţii rusoaice, aveau copii, dar nu-i puteau aduce încolo pentru că la ei e legea, el dacă o aducea, ea putea fi omorîtă de rudele lui. La ei aşa-i legea – numai de a lor.” (T. Drăghinel, raionul Călăraşi, serviciul militar: 1981, în Afganistan a fost în serviciul de pază şi cercetare la reşedinţa preşedintelui Republicii Democratice Afganistan, Babrak Karmal).

Considerăm că este necesară o mică paranteză pentru a reliefa un caz excepţional din război, un episod alegoric, surprins din contextul unui sincretism romantico-dramatic: ,,Un soldat, de la noi, din unitate, s-a îndrăgostit de o fată afgană. Ea mergea în fiecare dimineaţă pe lîngă postul pe unde sta Vanea (era din Cernăuţi) şi se ducea la bunicii ei, care trăiau într-un aul din munţi. Toţi rîdeau de Vanea. L-au găsit mort, fusese o luptă, ne-au atacat inamicii. Ea venea în fiecare zi la locul acela şi punea flori, plîngea. Nu a mai rîs nimeni de ei.” (V. Cucu, Anenii-Noi, serviciul militar: 1981–1983, în Afganistan a fost soldat).

Pentru combatanţii sovietici, familia poligamă, revelată din perpetuarea unor societăţi tradiţionale afgane, a constituit o dimensiune ruptă din altă realitate – a surprins prin structură, tradiţionalism etc.

Dr. Ion XENOFONTOV,
Institutul de Studii Enciclopedice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei