Cu toţii am iubit şi iubim în continuare basmele. In copilărie erau oglinda viselor împlinite. Acum, că am mai crescut, sînt un fel de univers compensatoriu pentru monotonia vieţii cotidiene.

Trebuie să recunoaştem că majoritatea poveştilor pentru copii cu care ne-am familiarizat ne-au fost transmise pe filiera filmelor Disney, care ne-au creat imaginea unei lumi minunate, în care binele învinge întotdeauna răul. Personaje vesele, amuzante (chiar şi cele rău famate), acţiuni spectaculoase, melodii încîntătoare, culori bogate, cu alte cuvinte o adevărată explozie de bucurie. Dar ceea ce Disney nu a îndrăznit niciodată să ne arate este faţa întunecată a acestor poveşti, care la origini cu greu pot fi numite “pentru copii”...în versiunile mai vechi ale poveştilor atmosfera este mult mai sumbră şi încărcată cu imagini uneori cu adevărat groaznice. Să vedem cîteva exemple.

Cenuşăreasa. În versiunea fraţilor Grimm, atunci cînd prinţul o caută pe cea care şi-a pierdut pantoful, una dintre surorile Cenuşăresei îşi taie unul din degete, iar cealaltă îşi retează călcîiul pentru ca să le încapă piciorul în micuţul pantof de sticlă. Un pantof care nu s-a pierdut din cauza grabei, ci pentru că prinţul unsese treptele cu smoală. Nişte porumbei îl atenţionează pe prinţ de sîngele care le-a ţîşnit şi astfel le prinde cu minciuna. Surorile, care pînă la urmă participă la nunta Cenuşăresei, sfîrşesc cu ochii scoşi de aceleaşi păsări care o tot ajută pe fată pe tot parcursul poveştii. Şi încă ceva: Cenuşăreasa nu are o zînă bună. Pe mormîntul mamei sale plantează un copac sub care se roagă în fiecare zi şi aici îşi găseşte rochiile pentru cele trei baluri (nu unul singur, ca în film).

Mica sirenă. Povestea lui Hans Christian Andersen diferă în multe puncte de ce ne-a oferit Disney. Într-adevăr, sirena salvează prinţul la naufragiu şi se îndrăgosteşte de el. Şi dă la schimb vocea pentru picioare, avînd posibilitatea de a rămîne om dacă va cîştiga dragostea prinţului. Dar spre deosebire de film, unde risca doar să se transforme iar în sirenă, în povestea lui Andersen pedeapsa pentru eşec era moartea. Iar sirena plăteşte mult mai scump pentru picioarele dobîndite: fiecare pas îl resimte ca şi cum ar călca pe mii de cioburi. La început, planul ei pare să funcţioneze, dar pînă la urmă prinţul se însoară cu alta, cea pe care o crede salvatoarea sa. Sirenei i se mai dă o şansă: dacă îl ucide pe prinţ, se va preface iar în sirenă şi se va întoarce acasă. Refuzînd a săvîrşi atrocitatea, ea se aruncă în mare şi se preface în spumă. Cam lipseşte un happy end, nu-i aşa?

Frumoasa şi bestia. Cu excepţia unor detalii minore, filmul urmăreşte destul de precis povestea. Dar şi aici lipseşte un detaliu nefericit, care apare în prima versiune cunoscută, cea a Gabriellei Suzanne Barbot de Villeneuve. Belle are două surori malefice. Bestia îi permite să se ducă acasă, cu condiţia să se întoarcă într-o săptămînă. Surorile sînt atît de geloase pe ea şi pe viaţa luxoasă de la palat, încît fac tot posibilul să o convingă să stea mai mult, sperînd ca bestia să se înfurie şi să o mănînce cînd se întoarce. Sînt pline basmele de rude detestabile...

Pinocchio. Băieţelul de lemn pare un ştrengar în film, dar în Aventurile lui Carlo Collodi este şi mai şi. În carte, el fuge de acasă de îndată ce învaţă să meargă. Îl găseşte poliţia, care îl încarcerează pe Gepetto crezînd că băieţelul a fost abuzat. Pinocchio se întoarce acasă, unde ucide un greiere vorbitor (da, Jiminy...), care îl avertizează că nu este bine să fii atît de neascultător. Cînd Gepetto este eliberat, insistă ca Pinocchio să meargă la şcoală. Acesta îşi vinde însă cărţile pentru a cumpăra un bilet la teatrul de marionete. Din păcate are o întîlnire nefericită cu o pisică şi o vulpe care îi fură banii şi încearcă să-l spînzure. Lucrurile se îndreaptă după ce îl salvează pe Gepetto de rechin (balena din film), cînd Pinocchio învaţă să se poarte frumos şi se preface într-un băieţel adevărat. În mod surprinzător, partea cu copiii transformaţi în măgari şi vînduţi la circ ajunge să facă parte din film...

Frumoasa din pădure adormită. Într-o versiune mai veche, a lui Giambattista Basile, întîmplător trece un rege pe lîngă castelul prinţesei şi bate la uşă. Cum nu-i răspunde nimeni, pătrunde înăuntru printr-o fereastră şi o găseşte, încearcă să o trezească, dar în zadar. Şi ce face apoi? Ei bine, o violează. Apoi pur şi simplu pleacă. Se trezeşte abia după ce naşte pentru că unul din gemenii săi îi suge degetul unde se înţepase în caier. Regele se întoarce şi cei doi, în ciuda episodului cu violul, se îndrăgostesc. Dar mai există o problemă: regele era însurat. Soţia lui, cînd află de mica escapadă, nu numai că încearcă să omoare şi să gătească pruncii, ci şi să o ardă pe rug pe prinţesă. Dar pînă la urmă totul se termină cu bine. O altă variantă complică mult povestea prin apariţia mamei regelui, o căpcăună care vrea să-i mănînce copiii, dar şi frumoasa adormită. Versiunea lui Perrault, mai blîndă, a fost probabil inspiraţia pentru reprezentarea Disney.

Rapunzel. Sau “O poveste încîlcită”, care este de fapt o adaptare foarte îndepărtată de ce ne povestesc fraţii Grimm. Şi anume? Rapunzel, înainte să scape din turn, poartă în pîntec copilul prinţului care o vizita. Cînd află, vrăjitoarea îi taie părul şi o aruncă în sălbăticie. Cînd vine rpinţul să o vadă, ea îl ademeneneşte cu părul lui Rapunzel şi apoi îi spune ce a făcut cu fata. De disperare, prinţul se aruncă pe fereastră şi cade într-un tufiş cu ţepi care îl orbesc. Pe cînd se plimbă fără ţel, aude vocea lui Rapunzel care îl ghidează la ea şi îşi recapătă vederea atunci cînd îl ating lacrimile sale. Se întorc în regat şi trăiesc fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Sînt aşadar şi finaluri fericite, chiar şi cu copiii din flori...

Albă ca Zăpada. În basmul fraţilor Grimm, malefica mamă vitregă îi ordonă unui vînător să o ducă pe Albă ca Zapada într-o pădure şi s-o omoare, dar şi să-i aducă înapoi inima şi ficatul. Neputînd să comită fapta, vînătorul îi aduce în schimb inima şi ficatul unui mistreţ, pe care vrăjitoarea le consumă. În carte încearcă să o ucidă de trei ori, iar a treia oară, cînd îi dă mărul, Albă ca Zăpada leşină şi este pusă într-un siciriu de sticlă. Prinţul vrea să o ia, iar piticii acceptă după ezitări. Împiedicîndu-se pe drum, impactul îi dislocă mărul din gît şi fata îşi revine. La nunta Albei ca Zăpada participă şi vrăjitoarea, forţată să poarte cizme de fier încins şi să danseze pînă cade fără suflare.

Scufiţa Roşie. Cam greu de crezut, dar fraţii Grimm au îndulcit mult versiunea lui Perrault din secolul al XVII-lea, în care nu apare nici un vînător salvator. Scufiţa Roşie pur şi simplu se dezbracă, se întinde pe pat şi apoi o mănîncă lupul, fără nici o salvare miraculoasă. Într-o altă versiune lupul îi găteşte bunica şi Scufiţa, neştiutoare, o mănîncă şi îi bea sîngele. Aluziile sexuale ale poveştii nu sînt greu de detectat, Scufiţa Roşie putînd fi considerată şi o victimă a seducţiei. De altfel, expresia franceză “avoir vu le loup” înseamnă şi a-şi pierde virginitatea...

Hansel şi Gretel. Versiunea cu care sîntem familiarizaţi şi-aşa şi este destul de macabră: abandonul copiilor în codru, găsirea lor de către vrăjitoarea canibală, evadarea şi omorîrea acesteia. Într-o variantă franceză mai veche, numită Copiii Pierduţi, vrăjitoarea este chiar diavolul, care vrea să-i tortureze pe copii pe o capră de tăiat lemne. Ei se fac că nu ştiu cum să se urce pe ea, aşa că diavolul o îndeamnă pe soţia sa să le arate. Cu promptitudine, copiii îi taie gîtul acesteia, fură toţi banii diavolului şi o iau la sănătoasa.

Prinţul fermecat. Povestea frumoasă a prinţesei care îl transformă pe broscoi într-un prinţ printr-un sărut, reciclată şi de Disney într-o variantă destul de originală (acţiunea se desfăşoară în epoca jazzului, în New Orleans, prinţesa este de fapt o chelneriţă cu un vis, şi ea, ca şi prinţul, va fi vrăjită o vreme), nu are nici ea cele mai inocente origini. În variantele vechi, broscoiul o păcăleşte pe prinţesă, o urmăreşte, se ascunde în perna ei, o deranjează pînă ce, enervată, aceasta îl azvîrle de perete. Gestul violent reuşeşte însă să-l transforme în prinţ. Şi nici măcar nu este varianta cea mai violentă. Alteori prinţesa este nevoită să-l decapiteze. Cam departe de sărutul tradiţional, nu?

Fluierul fermecat. In germană, der Rattenfänger von Hampeln, în engleză the Pied Piper. Ni se povesteşte despre un sat infestat cu şobolani. Un muzicant în veşminte colorate se oferă să-i scape pe săteni în schimbul unei sume de bani. Şi chiar o face: muzica sa alungă rozătoarele. Dar cînd îşi cere răsplata şi află că sătenii i-o refuză, îi alungă şi pe copii din sat. In variantele mai moderne, îi trimite într-o peşteră şi îi ţine acolo pînă ce îşi primeşte banii. Dar în cele mai vechi, îi ghidează spre un rîu unde mor înecaţi. Unele voci afirmă că povestea are şi unele conotaţii pedofile...

Cocoşatul. Rumpelstilzchen în germană, Rumpelstiltskin în engleză. Povestea diferă puţin de celelalte în sensul că urmează calea inversă. Dacă la început era ceva mai blîndă, pe parcurs a fost modificată pentru a oripila. Basmul vechi ne spune că era odată un cocoşat care torcea aur din paie pentru a ajuta o fată care ar fi suferit pedeapsa capitală dacă nu împlinea sarcina. În schimb, Rumpelstilzchen îi cere primul său născut. Cînd vine sorocul, fata nu se îndură să-şi dea pruncul, iar cocoşatul îi spune că va renunţa la pact dacă îi ghiceşte numele. Auzindu-l cîntînd de mai multe ori, îl ghiceşte şi cocoşatul fuge de furie. În varianta mai nouă, Rumpelstilzchen este atît de mîniat încît îşi înfige piciorul drept în pămînt. Apoi îşi prinde piciorul stîng şi singur îşi despică trupul. Cam macabru.

Irina-Maria MANEA,
după sursele: HuffingtonPost, ListVerse, HubPages, FlavorWire