După 24 de ani, unii tot milogi au rămas

Autor: Aliona CIGULEA

Începînd cu anul 1990, în R. Moldova au intrat, sub formă de donaţie, sute de mii de cărţi din România, la solicitările „vajnicilor basarabeni români” de aici. Multe din ele au fost vîndute spre a fi date la topit în folosul aceloraşi solicitanţi. Prin anii 1990-1995 era justificabil ca moldovenii să ceară cărţi din România, dar acum nu mai putem vorbi despre acelaşi tip de motivaţie.

Un scriitor amator de statistici, nota că, la fiecare cap de locuitor, în Republica Moldova, îi revine cîte 17 cărţi în limba rusă şi cîte 2 în limba română. Astfel, se spune că din fondul total de carte, care constituia acum cîţiva ani 17 milioane 477 000 de cărţi, în limba română sînt 7 milioane 543 000 de cărţi, adică 43,2%,
iar dintre acestea din urmă doar 16% sînt tipărite în grafie latină, adică 471.437 de cărţi. Tot aşa, se mai spune că Biblioteca Naţională a R. Moldova are doar 8% de carte românească, iar Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova – 10%.

Este adevărat că pe vremea guvernării comuniste au existat oprelişti în aducerea de donaţii de carte din România în Moldova, dar oricum intraseră aici donaţii de sute de mii de exemplare.

De ce continuăm să avem pretenţia şi acum ca România să ne doneze cărţi? Cine sînt solicitanţii?

Cei mai mulţi dintre intelectualii moldoveni care ridică astfel de pretenţii sînt aceeaşi oameni care, în trecut, „au rătăcit comercial” pe la topitorii mii şi mii de cărţi româneşti venite sub formă de donaţie. Nu fac proces de intenţie nimănui, dar am convingerea că cei care se plîng de lipsa de cărţi în limba română o fac spre a-şi consolida imaginea de mari pro-români în faţa unor autorităţi de la Bucureşti. „Uitaţi-vă cît iubim noi România, cultura şi limba română”, par să spună!

Fiind studentă în România, permanent am participat la acţiuni de colectare de cărţi spre a fi donate R. Moldova. Sînt sigură că au ajuns la destinaţie, adică în R. Moldova, dar nu mai am aceeaşi siguranţă că au ajuns şi în biblioteci. În afară de cărţile primite şi vîndute pentru topit, m-am convins că cele mai multe dintre aceste donaţii de cărţi, care trebuia să ajungă în bibliotecile publice, universitare sau şcolare, au ajuns în bibliotecile personale ale multor scriitori, ziarişti, plasticieni etc.

Avem cărţi destule în limba română, dar nu şi cititori

Cerînd cărţi în grafie română din România, în fond, de la cine le cerem? În România, sînt două surse de colectare de carte spre a fi donată R. Moldova – surplusul de tiraj de la casele editoriale şi instituţiile sau particularii donatori.

Cărţile provenite de la instituţii şi particulari sînt deseori cam terfelite, iar acest aspect necalitativ a fost semnalat de mulţi. Cu cărţile de la editurile româneşti situaţia este alta. Editurile respective sînt, în primul rînd, instituţii comerciale, nu organizaţii caritabile. La ele prevalează profitul, nu patriotismul ilizibil din aceste donaţii păguboase. Editurile cîştigă mai mult din vînzarea la maculatură a tirajului excedentar. Pentru a dona tirajele nevandabile R. Moldova, aceste instituţii trebuie să facă plăţi suplimentare, ceea ce constituie o lipsă de logică economică elementară. O economie de piaţă ca în tot Occidentul!

Nu poţi cere României ceea ce poţi cere propriilor tale edituri. În R. Moldova există o mulţime de edituri, care de care mai prestigioasă. Potrivit Wikipedia, în R. Moldova există următoarele edituri: Editura Academiei Republicii Moldova, Editura AGEPI, Editura ARC, Cartea Moldovei, Editura Cartier, Litera, Lumina, Prut Internaţional, Editura Ştiinţa, Tehnica-Info, Univers Pedagogic şi Universul.

Editura Litera, de exemplu, auzim că a editat cam toţi clasicii literaturii române. Luate împreună, multe din aceste edituri au editat şi cam mai toţi clasicii literaturii universale.

Absenţa cărţilor în limba română în biblioteci a devenit mai curînd un moft pentru tînăra generaţie, care are la îndemînă orice carte doreşte în format electronic. Sigur că nu acelaşi lucru poate fi valabil şi la sate, dar cine-i de vină de absenţa de cărţi din bibliotecile săteşti dacă nu tocmai cei care se plîng de aceste lipsuri?

Oare nu-i cazul ca acest tip de patriotism să devină problema noastră exclusivă, nu şi o obligaţie a României? De ce unele dintre editurile moldoveneşti mai sus menţionate nu fac aceleaşi exerciţii caritabile, de donaţie de carte, la fel cum unii cer, relativ indirect, să le facă exclusiv cele româneşti? De ce, de 10-20 de ani, dacă ţin ca bibliotecile moldoveneşti să aibă preponderent carte în limba română, editurile amintite nu şi-au făcut proiecte editoriale suplimentare de a face şi donaţii de carte, suplimentare tirajelor oferite spre vînzare?

Şi în acest sens, nu ne putem construi o ţară doar din milogeală, fără ca noi să nu depunem nici un efort, să nu facem sacrificii personale. Dacă vor cărţi în limba română în biblioteci, editorii moldoveni ar fi trebuit să-şi facă un proiect naţional din asta. Da, este dificil şi au şi ei aceleaşi motivaţii financiare ca cei din România, numai că aici, se spune, este o prioritate naţională, iar în acest caz sacrificiul trebuie să fie pe interior. Cît să ne mai plîngem de milă? Cînd vom avea şi noi o minimă demnitate? Să fim serioşi, mulţi dintre cei care se plîng de lipsa cărţilor în limba română în biblioteci, iar aici este vorba despre cîţiva scriitoraşi care vor astfel să fie în graţiile cuiva de la Bucureşti, nici nu doresc cu sinceritate acest lucru! Ei nu vor decît să-şi vadă propriile cărţi în bibliotecile din Moldova, nu şi pe cele ale scriitorilor români, faţă de care sînt nişte bătrîni amatori!