«Romînia s-a înscris în curent»: în doi ani a trădat Antanta, a cotropit Basarabia, a trădat Blocul Central...

Pretenţiile celor care «mai tare vorbesc despre dreptul istoric» (N.Iorga), ambiţiile lor ameţitoare de a se închipui rromîni mari şi uniţi dintotdeauna «depindeau de decizia marilor puteri, în primul rînd de Franţa şi de Anglia..., hotărîrile cărora nu puteau fi negociate» (L.Boia. Romînia ţară de frontieră a Europei. 2002. P. 71).

«Trebuie spus cu sinceritate», – subliniază L.Boia: «Nu istoria comună a făcut Romînia»... (Două secole de mitologie naţională. 2012. P. 33). Anume marile puteri ale vremii Franţa, Anglia, Poarta Otomană, Rusia (pînă în 1917), hăcuind samavolnic hotare statale istorice, răzleţind nemilos popoare, au îngăimat în anii 1856 – 1878, 1918 – 1920 «Romînia mare»... Bunăoară, constatînd lipsa oricărei «participări (şi încă) entuziaste a maselor, a caracterului plebiscitar» a afacerii unitoare din decembrie 1918, L.Boia conchide: «Corect este însă să acceptăm că unirea de la 1 decembrie (1918) a fost consecinţa directă a înfrîngerii Austro-Ungariei în Primul Război Mondial». (Istorie şi mit în conştiinţa romînească. 2011. P. 46).

(Este deşănţat faptul că ciopîrţirea războinică a hotarelor naţionale, distrugerea unităţii unor popoare în anii 1918 – 1920 este caracterizată de L.Boia tare original: «intrare a istoriei în faza emancipării naţiunilor şi a alcătuirii statelor naţionale». Cel mai strălucit rezultat: «Romînia care s-a înscris în curent. A mers în sensul indicat de istorie» (În jurul marii uniri de la 1918. 2017. P. 16): a trădat Antanta (noiembrie 1917), trecînd de partea Blocului Central (Germania şi Austro-Ungaria); a cotropit în ianuarie 1918 «Basarabia» cu 4 divizii romîneşti, efectivul cărora «s-a dublat în martie 1918» (Al.Averescu); a trădat în noiembrie 1918 Blocul Central, trecînd de partea Antantei; trădările au fost plătite gras: Romînia s-a făcut «mare», dublîndu-şi teritoriul...). Dar să revenim la tragedia Moldovei scăldate în sînge.

«Jos unirea! Trăiască Moldova!»

Congresul de pace de la Paris (februarie – martie 1856) a hotărît «convocarea de adunări (divanuri) ad-hoc în vederea organizării viitoare a Moldovei şi Valahiei»; a retrocedat judeţele Bolgrad, Cahul şi Izmail Moldovei Apusene. – IRd. P. 196 – 197.

Conferinţa de la Paris din 19.08.1858 a stabilit viitorul statut politic, social şi administrativ al ţărilor sud-carpatică şi est-carpatică. «Cele două ţări – Moldova Apuseană fără Bucovina şi Valahia – aveau să se unească într-o manieră vagă nu sub numele de «Romînia», ci sub acela de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei» (nu «ţării romîneşti», cum minciuneşte toată romînimea!), păstrîndu-şi fiecare domnitorul autohton, guvernul, parlamentul, armata, steagul şi gherbul...

În toate articolele privind Moldova populaţia ei este numită moldoveni. În toate articolele privind Valahia populaţia este numită valahi (iar nu «romîni», cum vociferează mulţimea închipuită «romîni».) – L.Boia. Romînia ţară de frontieră a Europei. 2002. P. 71; Romînii la 1858. Vol. I. P. 264.

Unirea adevărată a principatelor Moldova Apuseană fără Bucovina şi Valahia: «La 24 ianuarie 1862 s-a întrunit o singură adunare şi a fost numit un singur guvern la Bucureşti... DIN ACEST MOMENT EXISTĂ CU ADEVĂRAT ROMÎNIA, iar Bucureşti devine capitala ei». – L.Boia. Romînia ţară de frontieră a Europei. 2002. P. 71. Deci, nu «din 1859», cum vociferează cei îmbătaţi de romînism, inclusiv L.Boia...

Moldova, slavă Domnului, există din 1359!

Faptul că o mare parte din intelectualitatea romînească încă n-a însuşit acest adevăr caracterizează gradul lor de cultură şi nivelul de bună creştere...

În urma unei drastice politici antimoldoveneşti revanşarde, unei ideologii totalitarist-exclusiviste, promovate decenii în şir fără îndurare de guvernele şi partidele romîneşti, «puţină lume ştie că unirea principatelor a făcut Iasului mai mult rău decît bine. Istoriografia romînească a şters din istorie puternicele şi violentele manifestări din Iaşi şi din întreaga Moldovă împotriva Bucureştiului şi a Munteniei... Unirea a fost atunci un act preponderent politic, foarte puţin popular în Moldova» (www.ziaruldeiasi.ro; Săptămîna. 20.07.2012).

Dar în «istoria romînilor» «IMPRESIONANTĂ PRIN PROPORŢII ŞI EFICIENŢĂ A FOST ŞI ESTE MINCIUNA» (Evidenţiere – L.Boia)... La romîni, din 1859 «minciuna, din păcate, «a pătruns în inima mitului fondator», în «teoria» continuităţii, în ideologia «unirii» ş.a.m.d., etc. «Ce e adevărat sau neadevărat» în treaba «unirii» nimeni nu vrea să ştie... «Este greu să separi adevărul de minciună». (Vezi L.Boia. De ce este Romînia altfel? 2013. P. 113 – 114, 116).

Şi astăzi, în al XXI-lea veac de civilizaţie, indivizi scrîntiţi de romînomanie publică enormităţi de tocmai te strînge în spate... Un aiurit de «istoria romînilor» din Iaşi (nici din Teleorman, măcar) fără frică de Dumnezeu, fără grijă că-şi face de ruşine naţiunea sa – cea rromînă! – o trînteşte pandureşte: «Unirea principatelor dunărene (?) Moldova şi Muntenia din 1859 (?) a fost consfinţită (??) de voinţa moldovenilor prin votul (???) liber exprimat» (Timpul. 3.08.2012).

În realitate, afacerea codificată «unirea principatelor» a fost propagată de cîţiva bonjurişti gălăgioşi, semidocţi, care doar au trecut prin cîteva şcoli apusene (nici unul nu poseda atestat de absolvire a vreunei facultăţi; exemplu tipic V.Alecsandri).

Despre atitudinea ţăranilor moldoveni faţă de sforăitoarea campanie «unitoare» ştim din relatările documentare Moş Ion Roată şi vodă Cuza, Moş Ion Roată şi Unirea ale lui Ion Creangă: «unire fără socoteală».

«Unirea» a fost «consfinţită» la 3/15 1866, cînd, după detronarea domnitorului moldovan Alexandru Ion Cuza, Mişcarea separatistă a moldovenilor a ajuns la apogeu, culminînd cu încăierarea sîngeroasă de la Iaşi. În acea zi, o duminică, mulţimea adunată pentru liturghia de la Mitropolie, vreo 500 de credincioşi, a pornit cu mitropolitul în frunte spre Palatul administrativ, strigînd: «Jos unirea!», «Trăiască Moldova!».

Manifestaţia a fost înăbuşită cu cruzime de un regiment muntean trimis special din Bucureşti, care a tras în manifestanţi şi a atacat la baionetă, fiind rănit chiar şi mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu... Înăbuşirea sîngeroasă de către soldaţii romîneşti a manifestaţiei paşnice a moldovenilor în apărarea patriei lor – Moldova este considerată de forţele politice bucureştene un subiect strict interzis. Minciuna romînească astupă adevărul moldovenilor...

Chinurile facerii Romîniei şi pohtele ei

Dar chinurile facerii «Romîniei» nu s-au încheiat cu strigarea lui Alexandru I. Cuza «V-am făcut Romînia!». Guvernul romînesc la 28.06.1876 se milogeşte public: cere Porţii Otomane «să se recunoască individualitatea statului romînesc şi al numelui «Romînia» (Istoria Romîniei în date (IRd), 1973. P. 231). Drept răspuns, Turcia, ca metropolă, proclamă la 23.12.1876 o constituţie, în care «Romînia» este desemnată «provincie privilegiată a Imperiului Otoman». – IRd. P. 232.

La 4.02.1878 Tratatul de pace ruso-turc semnat la San Stefano prevede, la cererea Rusiei, recunoaşterea independenţei Romîniei. Prin acest act internaţional Rusia, eliberînd de sub turci Dobrogea, dăruieşte aceasta regiune bulgărească Romîniei. (IRd. P. 235).

Congresul internaţional de la Berlin din 13.06.1878 votează independenţa Romîniei (IRd. P. 235). Abia la 20.02.1880 marile puteri occidentale Germania, Franţa, Anglia recunosc independenţa Romîniei, făcută şi aprobată de ele din Moldova Apuseană fără Bucovina + Valahia cu Dobrogea, dăruită de ruşi (IRd. P. 238).

Apariţia «chestiunii Basarabiei». În 1883, la 5 ani după votarea independenţei Romîniei, prim-ministrul I.C. Brătianu, sosind la Berlin, la întîlnirile cu Bismark a vorbit cancelarului german «despre utilitatea graniţei romîneşti pe Nistru, despre Basarabia», propunînd Germaniei să încheie «o alianţă ofensivă contra Rusiei». Bismark a avertizat ambasadorul german de la Viena: «Romînia totdeauna va avea o mare ispită, în numele poftelor revanşard- cuceritoare romîneşti, ce se întind pînă la Nistru, să se folosească de participarea armatelor germano-austro-ungare». Aşadar, aşa-zisa «chestiune a Basarabiei» – afişarea pretenţiilor teritoriale ale Romîniei faţă de Republica Moldova apare la 1883, la 5 ani după ce statul romînesc a fost recunoscut independent! (Istoria Romîniei. Enciclopedie. 1997. P. 337; Istoria Moldovei. 2003. P. 270).

Otto von Bismark a fost un politician vizionar: la început de ianuarie 1918 guvernul romînesc al lui I.I.C. Brătianu, cu îngăduinţa nemţilor, a hotărît cotropirea Republicii Democratice Moldoveneşti... În iunie 1941 Ion Antonescu, sprijinit de nazişti, a vrut stabilirea hotarelor «Romîniei mari» dincolo de Nistru...

(va urma)

Vasile STATI