Sunt ziariştii complici ai politicienilor?

Autor: Mihai CONŢIU

Rîd pînă mă apucă strănutul şi, ulterior, căscatul atunci cînd citesc despre „investigaţiile” făcute de nu mai ştiu cîte ziare! Asta îmi aduce aminte de „investigaţiile publicistice sub acoperire” pe care le făceau nişte foste fătuce, în urmă cu mai mulţi ani, în răposatul săptămînal cu pretenţii teribiliste „Accente”. Se bîrfea atunci că acest ziar ar mai fi fost sponsorizat chiar de SIS, dar asta nu contează! De tot rîsul era altceva: Tipele respective, care publicau „investigaţii publicistice sub acoperire”, nu numai că îşi puneau şi semnătura reală la articol, dar îşi publicau şi poza. Curată acoperire şi profesionalism de basm!

Şi în unele ziare din zilele noastre suntem năuciţi cu fel de fel de aşa-zise  reportaje de investigaţie. Adevărul neplăcut este că în presa moldovenească nu există articole reale de investigaţie. Nici jurnaliştii de aici, în cea mai mare parte a lor, nu prea au habar despre ce înseamnă cu adevărat să faci o investigaţie publicistică, ce presupune ea, cît costă şi cît durează. Reafirm că o investigaţie adevărată nu există aici; nu are cine s-o facă, nu există bani şi timp real pentru aşa ceva; nimeni nu doreşte să rămînă anonim şi, în final, autorul riscă să rămînă chiar „mort pentru toată viaţa” dacă este vorba despre un subiect tare, trăsnet, aşa cum şi trebuie să fie după o investigaţie adevărată.

Aici se confundă articolul de investigaţie cu transcrierea într-un fel de reportaj a unor informaţii aruncate peste gardul redacţiei ziarelor de către SIS, MAI, Procuratură, oamenii politici, serviciile speciale româneşti etc. Unde-i investigaţia efectivă a autorului-autorilor articolului? Pentru a le da credibilitate, senzaţie de cotidian alert, palpitant, autorii acestor aşa-zise investigaţii publică şi nişte fotografii legate de subiect (În special case luxoase ale unor judecători), dar asta nu legitimează cu nimic actul publicistic asumat de aceste ziare. Chiar că se discreditează într-un mod foarte primejdios înţelegerea, sensul a ceea ce reprezintă cu adevărat o investigaţie jurnalistică!

Un alt adevăr trist este acela că pentru a vorbi despre un articol de investigaţie autentic trebui să existe şi o presă autentică, nu doar şcoli şi facultăţi inutile de Jurnalistică şi asociaţii ale ziariştilor doar cu legitimaţii.

Adevărul curat

este acela că nici un ziarist moldovean din presa scrisă nu este posesorul unor informaţii dobîndite în urma unor investigaţii făcute pe cont propriu, care, ulterior, să devină subiectul unui reportaj de acest fel. Nici televiziunile recent lansate, decretate ca model de presă nouă, nu au nimic substanţial în acest sens. Doar ştiri secondate de imagini realizate seara în faţa instituţiilor de stat cu prezentatoare tinere omnisciente. Am justificata impresie că nimeni din presa scrisă de aici nu a făcut şi nici nu ştie ce înseamnă un reportaj de investigaţii, unul făcut în mod independent, cu suportul exclusiv al Redacţiei, fără imixtiuni – presiuni sau cointeresări – din partea unor „parteneri” dominanţi din sfera politică sau din mediul de afaceri.

Prin urmare, ca să vorbim sau pentru ca cineva să ne convingă de faptul că a scris şi publicat o anchetă publicistică în urma investigaţiilor sale, dar una ca la carte,  aşa cum se face în lumea cu adevărat liberă şi unde există şi presă autentică, respectivul autor trebuie să ne convingă de existenţa unor condiţii absolut obligatorii, iar despre acestea să încercăm să vorbim!

O investigaţie publicistică independentă şi credibilă o întîlnim doar în redacţiile acelor ziare care au autonomie financiară, nu depind de guvernanţi, politicieni sau oameni de afaceri. Aşa ceva nu există în Republica Moldova!

Asta, însă, nu înseamnă că nu putem vorbi şi despre „alt gen de investigaţie publicistică”. În cazul dat, este vorba de o investigaţie comandată de un finanţator sau un patron politic, în care este vorba despre o abordare unidirecţională, conform intereselor patronului din umbră, în raport cu „subiectul” pe care vrea să-l distrugă şi cu argumente din această „investigaţie publicistică” sau şi datorită acesteia. Cel mai proaspăt exemplu este cel cu bormaşinile industriale din spitale. Cîtă investigaţie autentică, obiectivă a conţinut acest scandal televizat? Doar dorinţa de a demonstra că vinovat de aceste practici este ministrul sănătăţii. 

Tot pentru a vorbi despre o investigaţie publicistică independentă, autentică, în contextul unei independenţe redacţionale, ziaristul anchetator trebuie, în mod obligatoriu, indispensabil, să aibă acces la resurse financiare redacţionale relativ nelimitate. Afirm acest lucru din propria-mi experienţă în domeniu! Ce presupune asta?

La limitele sau dincolo de limitele legalităţii, absolut toţi jurnaliştii profesionişti din presa democratică occidentală cumpără informaţiile cu bani grei, de cele mai mute ori cu bani necontabilizaţi, dar şi legal, adică prin salarizarea lunară a furnizorilor de informaţii prin intermediul unor state de plată secrete.

O redacţie serioasă şi independentă trebuie să-i asigure reporterului de investigaţii sume suficiente cu care acesta să plătească, după caz, onorariul secret surselor sale din, să zicem, anturajul preşedintelui ţării, al primului ministru, preşedintelui Parlamentului, SIS, MAI, Banca Naţională, Procuratură, absolut toate ministerele şi restul instituţiilor de interes naţional sau publicistic. Ca o regulă, o spun din propria-mi practică, aceste onorarii este bine să fie dublul salariului sursei. Peste toate acestea, mai intervin situaţii în care trebuie cumpărate informaţii, dosare de interes excepţional, care, de obicei, sunt cumpărate cu sume de bani extrem de mari.

Reporterul autentic de investigaţii trebuie să fie aidoma unui agent secret, acesta fiind şi motivul pentru care, în presa de prestigiu din Occident, acesta are toate mijloacele la îndemînă pentru a ancheta un caz, iar aceasta poate să dureze uneori luni sau chiar ani. Mai mult decît atît, de cele mai multe ori, redactorul-şef şi colegii acestuia nici nu trebuie să cunoască identitatea reală a surselor sale de informaţii.

Există aşa ceva în Republica Moldova? Bineînţeles că nu! Nu ştiu care mai este situaţia reală din domeniu al mult prea baricadatei prese din România, dar vă asigur că, în urmă cu ani mulţi, am cunoscut şi activat în astfel de situaţii.

Un caz real

Pentru că au trecut mulţi ani şi nu mai poate fi nimeni afectat, vă ofer o experienţă proprie pe care am trăit-o şi în care „sursa mea”, din nefericire, a vrut să-l cunoască şi pe redactorul-şef al ziarului la care dorea să vînd reportajul meu. Este vorba despre fostul ziar „Ziua”, cînd era finanţat de Dinu Patriciu, şi reputatul jurnalist Sorin Roşca-Stănescu, fostul redactor-şef.

În acea vreme, activa, în România, o bancă numită Credit Bank, care era condusă de un enigmatic personaj pe nume Steriu Popescu. Ca o paranteză, în contextul prejudiciilor despre care voi aminti, acest Steriu Popescu a fugit în SUA şi a fost adus în România, prin Interpol, în 1998. Era un cadavru ambulant din cauza unei boli necruţătoare şi nimeni nu-l mai recunoştea, care a şi decedat rapid. Din informaţiile deţinute de mine la acea oră, ştiam că acel individ nu era Steriu Popescu, ci o sosie a sa, el continuînd să trăiască liniştit în SUA sau Canada. În salvarea şi transformarea lui Steriu Popescu într-o fantomă erau interesaţi puternicii politicieni de atunci şi personaje importante din serviciile secrete. Dar să revenim!

În vremea despre care vorbesc, un prieten, vecin din cartier şi om de afaceri important, m-a invitat la o discuţie cu un jurist care dorea să mă cunoască, Munteanu, pe numele lui real de familie, care era directorul Direcţiei Juridice la filiala bucureşteană a băncii Credit Bank. Ineditul situaţiei a constat în aceea că s-a oferit să-mi furnizeze informaţii vitale fără să mi le vîndă, ci gratis. Fiind prietenul prietenului meu, am devenit apropiaţi.

În primul rînd, ca semn de onestitate în perspectiva unei colaborări eficiente, Munteanu mi-a pus la dispoziţie statele de plată ale băncii prin care erau salarizaţi, la negru, chiar şi cîte doi jurnalişti de la aceeaşi publicaţie. Erau acolo jurnalişti cu putere de decizie în politica editorială de la cele mai mari şi cunoscute ziare româneşti. Pentru ce erau plătiţi lunar? Ca să nu publice absolut nici un articol al subalternilor lor în care era pomenită banca!

Mai apoi, fiind revoltat de uriaşele delapidări făcute în bancă de Steriu Popescu în favoarea unor mari oameni de afaceri şi politicieni români, mi-a oferit cele mai complete informaţii, dată fiind şi poziţia sa, dacă este vorba despre credibilitatea acestora. Deoarece ziarele (trei) unde aveam influenţă nu puteau publica o serie de reportaje la această temă, din cauza unor conflicte de interese, nu puteam nici să folosesc proprii mei bani pentru astfel de „protocoluri”.

N-a fost o problemă pentru că Munteanu şi prietenul meu s-au oferit să-mi deconteze cheltuielile – deplasări în Cîmpia Bărăganului pentru a-l găsi pe un securist pensionar, unul care-l recrutase, pe vremea lui Ceauşescu, pe Steriu Popescu spre a-l „prepara” ca viitor „emigrant politic” în cercurile diasporei legionare româneşti din Canada, costul numeroaselor convorbiri telefonice cu sursele mele din SUA şi Canada, două deplasări în Elveţia şi una în Austria, plata informaţiilor obţinute de la sursele serviciilor secrete cu delegaţie de serviciu la Preşedinţia României şi Guvern etc.

În fine, după vreo patru luni, am întocmit un dosar destul de bogat şi bine documentat. Am decis, de comun acord, să public, în serial, un reportaj de peste 30 de foi format A4, cules la maşinile de scris încă existente atunci. Pentru început, m-am dus doar cu „un capăt” de reportaj la Sorin Roşca-Stănescu, care a fost de acord. Greşeala mare a lui Munteanu a fost aceea că a vrut să i-l prezint şi lui pe Stănescu, lucru care s-a întîmplat în aceeaşi zi.

Seara, întîlnindu-mă cu Munteanu, acesta mi-a spus că a primit un telefon de ameninţare pe unul din telefoanele lui mobile. Numărul acela era cunoscut doar de trei oameni, iar el i l-a oferit, în birou, şi lui Stănescu.

După-amiază, am plecat din ţară pentru trei zile. La întoarcere, am văzut că primul episod al reportajului meu nu fusese publicat, însă, pe prima pagină, trona o reclamă considerabilă a unei firme aviatice, Aero Service Special, dacă-mi mai amintesc bine, care făcea parte din cercul de suspecţi ai celor care fraudase şi devalizau banca. La sumele furate, o publicitate de circa un milion de dolar era un fleac!

Seara, întîlnindu-mă cu Munteanu, acesta mi-a spus că a primit un telefon de ameninţare pe unul din telefoanele lui mobile. Numărul acela era cunoscut doar de trei oameni, iar el i l-a oferit, în birou, şi lui Stănescu.

Este greu de bănuit Stănescu de deconspirarea sursei mele de atunci, pentru că numărul de telefon al lui Munteanu puteau să şi-l noteze de pe cartea de vizită de pe birou şi secretara lui Stănescu, dar un alt subaltern, secretar general de redacţie, care  avea birou de lucru tot acolo, acesta din urmă ajungînd, ulterior, în anturaje prezidenţiale oficiale. Spun toate acestea deoarece, deşi dosarul întocmit de mine l-am clasat şi nu l-am mai vîndut nimănui, jurnaliştii de la „Ziua”, după o vreme mai îndelungată, au reluat anchetele despre Credit Bank.

Ce-am vrut să spun prin această prea lungă expunere? Costurile reale ale unei investigaţii, riscurile de a fi deconspirat, timpii de anchetă, riscul expunerii identităţii sursei, indiferent de opţiunea acesteia şi... fiecare ce mai înţelege!

Ce avem aici? „Deontologi”, „a doua sursă”, a treia... Să fim serioşi!

Toţi – politicieni, analişti, ziarişti, „experţi” în jurnalistică, ONG-uri etc. – vorbesc despre libertatea presei doar de dragul de a o face sau pentru că, unii dintre ei, primesc granturi occidentale pentru aşa ceva, dar nimeni nu are curajul să recunoască onest că aşa ceva nu este cu putinţă în Republica Moldova. Cîţi ar avea curajul să recunoască adevărul afirmaţiilor de mai sus?

Toţi vorbesc despre „deontologia profesională” a ziaristului şi despre imbecila formulare: „obligativitatea solicitării şi consemnării opiniei celei de-a doua sau chiar a treia sursă”, „independenţă editorială” etc.

Despre ce fel de „deontologie profesională” poate fi vorba cînd la baza întocmirii Codului deontologic al Jurnaliştilor a stat şi compromisul ziarist-politruc Valeriu Saharneanu, cînd jurnalişti şi ziarele sunt vînate de alţi ziarişti, aşa cum este cazul nostru, sau cînd avem presă şi reporteri în tiparele expuse mai sus?

Stupizenia cu „cea de-a doua sursă” a devenit, pentru „emanaţi şi emananţii” ei, o obsesie în toată regula, extinzîndu-se şi vrînd s-o impună ei, asupra tuturor genurilor de abordare publicistică. Este ca şi cum eu, din perspectivele experienţei, culturii şi capacităţilor de emitere a unor judecăţi de valoare sau adevăruri evidente, ar trebui să-l întreb şi pe Mihai Ghimpu cum mă poate contrazice atunci cînd scriu că el este incult, nu cunoaşte limba română şi se exprimă ca un ţăran analfabet etc.

A doua sursă, a treia sau mai multe surse îi sunt necesare, în primul rînd, reporterului anchetator, căci el trebuie să administreze probe indestructibile, care pot duce la condamnarea penală a subiecţilor vizaţi, la destituiri din funcţii etc. Sigur, solicitarea opiniei din partea unei surse vizate mai intervine în circul în care se bălăcăresc între ei, de la distanţă, politicienii sau pipiţele cu aere de vedete, dar cam atît!

Cine posedă informaţia publicistică şi ce face cu ea?

Singurii deţinători de informaţii de aici sunt, în primul rînd, politicienii, pentru că ei sunt primii care iau decizii, dar şi cei din serviciile secrete şi procuraturi, cele de urmărire penală şi alte cîteva instituţii, la nivel de conducere, implicate direct în furturi la scară naţională, abuzuri etc.

Important de reţinut este faptul că aşa-zişii jurnalişti de investigaţie, după cum deja aţi înţeles, nu sunt deţinătorii unor informaţii ca rod al propriilor cercetări, ci ei le primesc direct de la persoana cu rang de răspundere sau politicianul interesat să-şi apere interesele obscure prin distrugerea celor incomozi. Ca o regulă, oferirea de informaţii selective  către jurnalişti este o consecinţă a deciziei unui politician, în primul rînd.

Luîndu-i pe rînd, şefii tuturor instituţiilor de stat tremură de teama de a nu fi demişi de către politicieni, de aici şi lipsa de transparenţă. Doar cei solitari, cei trecuţi pe linie moartă mai oferă informaţii de presă, iar asta din răzbunare.

Jurnalismul autentic de investigaţie nu există în R. Moldova deoarece politicienii nu au permis niciodată existenţa unei prese cu adevărat independente, pe care, din start, ar fi trebuit s-o stimuleze la nivel de stat. Presa de aici trăieşte doar din aparenţe şi din mila politicienilor, care o dispreţuiesc profund şi pe drept, iar asta dacă este să ne amintim despre cum, încă de la începuturi, bătrînii jurnalişti au fost cei care, de bună voie, s-au oferit să fie slugi politice. Puteau să ceară o casă sau mai ştiu eu ce de la un politician, dar nu a trebuit să-şi vîndă onoarea profesiei în schimbul privilegiilor. Mulţi dintre aceştia le predau încă lecţii de jurnalism studenţilor!...