CUM ARATAU DE FAPT VIKINGII?

Nu ducem lipsă de mituri referitoare la aceşti piraţi scandinavi, în speţă cu privire la înfăţişarea lor. Cele mai frecvente mituri le-am putea rezuma astfel: erau murdari şi neîngrijiţi; purtau faimoasele coarne la coif; se asemănau cu scandinavii de azi la trup; veşmintele lor erau preţuite de toată lumea; cei mai mulţi erau marcaţi de cicatrici de război. Cum arătau de fapt vikingii?

În reprezentările populare îi vedem ca pe nişte luptători duri, cu chipuri mînioase şi spume la gură. Nu tocmai nişte feţi-frumoşi. Este însă improbabil ca ei să fi fost atît de necivilizaţi, din moment ce mai multe descoperiri arheologice atestă prezenţa unor instrumente precum pieptenele, penseta, pila sau scobitoarea (de văzut de pildă la Muzeul din Roskilde). Prin urmare igiena personală nu era un lucru de neglijat nici măcar pentru ei. Mai mult, sursele scrise susţin descoperirile. În cronica sa din 1220, John de Wallingford pomeneşte lucruri precum obiceiul lor de a se spăla în fiecare sîmbătă, de a se schimba des de haine şi de a se aranja prin detalii care le dădea un aer de Don Juan, cu care au fost capabili chiar să cucerească femei căsătorite sau fete de nobili. Ce-i drept, ambasadorul arab Ibn Fadlan îi consideră cele mai mizere creaturi ale lui Allah, dar arabii au o cultură care presupune o baie înaintea fiecăreia dintre cele cinci rugăciuni zilnice…

Vikingii nu se mulţumeau doar să-şi spele barba. Ea trebuia să fie şi aranjată cu stil. Sursele iconografice ne sugerează că vikingii aveau un păr foarte bine întreţinut. Purtau bretoane lungi şi îşi scurtau părul la spate. Barba, fie lungă sau scurtă, părea mereu îngrijită. Două izvoare susţin această imagine. Unul este un cap tridimensional sculptat pe un car din cadrul complexului funerar al corabiei Oseberg. Părul său este aranjat, are o mustaţă lungă şi elegantă, precum şi o barbă care îi ajunge la mustaţă, dar nu şi pînă la obraji. A doua sursă este o veche scrisoare englezească, în care un om îl sfătuieşte pe fratele său să urmeze moda anglo-saxonă şi nu pe cea daneză, unde bărbaţii se bărbiereau pe gît şi îşi ţineau bretonul lung. Femeile purtau păr lung, probabil legat într-un nod la spate. Puteau folosi şi panglici colorate împletite în păr. De asemenea, ele se acopereau cu o bonetă sau un şal.

Cît despre coifurile cu coarne, simbolul preferat asociat vikingilor, ele sînt cît se poate de fictive. Abia la finele secolului al XIX-lea au început să apară astfel de reprezentări, influenţate de opera lui Wagner. Coarnele ar fi fost foarte incomode în luptă, putînd fi uşor agăţate de ceva. Vikingii se foloseau de fapt de coifuri simple de fier pentru protecţie. Armele sînt mai importante, ele oferind o imagine asupra statutului social al personajelor. Doar elitele îşi permiteau săbii sau lănci de obicei, în vreme ce micile securi şi cuţitele erau la îndemîna oricui. Pentru a fi îngropat cu o sabie, vikingul trebuia să deţină un statut social destul de elevat. Sabia era bun de prestigiu, în vreme ce securea sau cuţitul, pe lîngă marea lor frecvenţă, nu aveau neapărat funcţie militară. Vikingii mai foloseau şi arcuri cu săgeţi, suliţe şi scuturi rotunde. Cei care îşi permiteau mai achiziţionau şi cămaşă de zale.

Poate că vikingii nu arătau atît de fioros, dar nici nu semănau în totalitate cu nordicii contemporani. Anatomia lor este similară, dar vechii danezi erau mai scunzi cam cu 8-10 cm. Constituţia corporală era probabil marcată de muncile grele pe care le depuneau. Ar fi de presupus că acumulau mai multă masă musculară decît noi, dar printre problemele curente figurau artrita, osteoporoza şi dantura proastă. Vikingii aveau acces la tot felul de specialităţi culinare datorită expansiunii lor, dar nutriţia lor era mai precară decît a noastră. Scheletele din morminte ne arată că oamenii, în speţă copiii, ajungeau cu greu la o dezvoltare corporală deosebită.

O altă curiozitate este că femeile vikinge se caracterizau prin trăsături masculine oarecum pronunţate în comparaţie cu situaţia de azi. Chipurile bărbaţilor şi ale femeilor erau în genere mai asemănătoare. Nu se aplică regula tuturor scheletelor, dar de obicei este destul de greu de identificat un bărbat, pentru că femeile aveau şi ele adesea pomeţi bine conturaţi şi sprîncene groase. Studiile genetice arată că şi atunci, ca şi acum, exista un amestec de blonzi, roşcaţi şi bruneţi, deşi în Scandinavia de nord blonzii dominau, iar în zona Danemarcei roşcaţii erau ceva mai mulţi. Dar să nu uităm că şi societatea vikingă, ca toate de altfel, nu este una pură, deci de sorginte exclusiv scandinavă.

În legătură cu înfăţişarea vikingilor menţionăm un mic mister care a stîrnit interes. Analele irlandeze îi descriu pe vikingii danezi şi norvegieni drept cei închişi la culoare, respectiv blonzii frumoşi (dubgaill şi finngaill). Interpretarea acestor menţiuni drept atribute etnice stă sub semnul întrebării. Finngaill se poate să fi fost folosit pentru a-i denumi pe cei care au zăbovit o lungă perioadă în Irlanda, iar dubgaill pe cei nou-veniţi.

Un mit des întîlnit este cel al veşmintelor, admirate în întreaga lume. Cîteva surse, incluzînd o veche imagine, oferă descrieri pozitive ale veşmintelor vikinge. Un desen englez din 1030 îl portretizează pe regele Knud cu haine elegante, încălţări ţuguiate, şosete cu panglici, pantaloni fini, o tunică pînă la genunchi şi o pelerină de calitate aruncată peste un umăr. Culorile şi modele preferate de vikingi sînt supuse schimbării, iar moda depinde şi de regiune, şi de statut. O imagine exactă asupra modei vikinge rămîne străină. Ce cunoaştem se bazează doar pe materiale fragmentare, în plus, nu se ştie dacă ce găsim în morminte corespunde cu îmbrăcămintea de zi cu zi.

Femeile purtau de obicei rochii lungi pînă în pămînt. Arheologii au scos la iveală numeroase catarame la nivelul umerilor, care indică portul unor veşminte prinse cu o bucată de material peste umeri (harness dresses). Alte descoperiri cuprind rochii cu mîneci încorporate. Hainele aveau două straturi. Pe dinăuntru purtau un soi de furou de bumbac, peste care venea exteriorul de lînă, moale şi durabil. Şi bărbaţii se îmbrăcau folosindu-se de aceleaşi materiale. Stratul interior era o cămaşă lungă, iar la exterior purtau o tunică de lînă şi pantaloni care ajungeau doar pînă la genunchi. Vikingii preferau culorile vii. Albastrul şi roşul dominau, iar mai tuturor le plăceau hainele colorate, cu modele şi fîşii cusute în ţesătură. S-au descoperit chiar exemple de veşminte care prezentau nuanţe din toate cele de bază. Mătasea şi firul de aur sau argint constituiau bunuri de lux, pe care numai puţini membri ai elitelor şi le permiteau.

Mitul despre puzderia de răni şi cicatrici care nu lipseau din înfăţişarea unui viking adevărat poate că nu este chiar atît de fantastic. Nu se poate spune cu exactitate cît de frecvente erau rănile, pentru că tăieturile superficiale nu se pot detecta pe schelete. Dar urmele de violenţă pe rămăşiţele bărbăteşti se întîlnesc destul de des. Este foarte probabil ca vikingii să fi fost “individualizaţi” prin cîteva cicatrici urîte, care le piperau puţin înfăţişarea de care, de altfel, se pare că se îngrijeau.

Irina-Maria MANEA

Socialmai mult
25.09.18 - 18:36
25.09.18 - 16:00
25.09.18 - 12:52
25.09.18 - 12:50
24.09.18 - 17:07
24.09.18 - 17:06
24.09.18 - 16:02
24.09.18 - 11:42
23.09.18 - 20:11
23.09.18 - 20:09
23.09.18 - 13:59
21.09.18 - 18:35
21.09.18 - 18:31
21.09.18 - 15:43
21.09.18 - 14:12
21.09.18 - 14:09
21.09.18 - 14:07
21.09.18 - 12:48
20.09.18 - 16:33
20.09.18 - 16:28