Agresivitatea inconştientă, ignoranţă istorică şi propagandă naţionalistă

Autor: Mihai CONŢIU

Se fac aproape două decenii de cînd tot observ că în Republica Moldova este popularizată şi întreţinută o Istorie a României şi a românilor din perspectivele teziste ale Epocii de Aur a lui Nicolae Ceauşescu, acesta fiind şi motivul pentru care raţionamentele pertinente ale reputatului istoric român Lucian Boia nu au trecere printre „românii basarabeni”, fiind respinse în virtutea aceluiaşi „naţionalism tezist încătuşat”. Vorbind despre moralitate, spirit civic sau responsabilitate politică, România, din nefericire, a rămas şi pînă astăzi prizoniera fatală a vremurilor trăite de marele Ion Luca Caragiale. Poate doar peste mulţi ani, dacă vor exista preşedinţi aşa cum este Klaus Iohannis, dacă DNA va funcţiona permanent şi UE şi SUA vor sta cu „biciul dreptăţii” asupra politicienilor români, România va scăpa de „blestemul lui Caragiale”.

Mîndria de a fi român onest

Noi, românii, obişnuim să ne batem cu pumnii în piept în timp ce ne proclamăm o istorie şi „un trecut glorios” pe care nu avem curajul sau chiar putinţa de a le cerceta şi asuma în adevăratele lor dimensiuni, curăţate de orice urme epopeice. De-a lungul istoriei, nu am fost deprinşi să avem demnitatea de a ne asuma erorile şi a ni le recunoaşte public, ci am preferat să arătăm cu degetul spre vinovaţi imaginari. De aici şi stagnarea noastră seculară, rămînerea României în urma civilizaţiilor europene autentice! Ne lăudăm triumfalist cu mari voievozi, genii şi creatori de valoare universală cu nădejdea că cei care ne aud ne cred, pe fiecare în parte, un Mihai Viteazul, un Ştefan cel Mare, un Ţepeş, Brâncuşi, Enescu, Eliade, Ionesco, Cioran etc. Oare nu este şi acesta un complex istoric, o definire a incapacităţii noastre de a ne făuri prezentul şi viitorul plecînd de la asumările istorice reale, nu de la cele contrafăcute?

În întreaga ei istorie spasmodică (i-aş zice!), comparativ cu alte ţări civilizate ale Europei, România nu a dus lipsă de mari individualităţi, personalităţi cu valenţe universale, numai că nu a ştiut să le „crească”, să le protejeze, să le încurajeze. Noi sîntem „mîndri că sîntem români” atunci cînd un mare sportiv, prin forţe proprii, cîştigă un titlu mondial, dar şi în condiţiile în care n-am fost capabili să le păstrăm acasă pe acele minţi luminate care şi-au găsit împlinirea în ţări occidentale care chiar i-a meritat. Îşi imaginează cineva că Herta Müller, George Emil Palade şi Elie Wiesel ar mai fi luat Premiul Nobel dacă rămîneau în România? Crede cineva că Eugen Ionesco, George Enescu, Brâncuşi, Emil Cioran, Mircea Eliade, Henri Coandă şi mulţi alţi ar fi atins culmile celebrităţii şi recunoaşterii mondiale dacă nu ar fi plecat din România? Să fim serioşi!

Ion Luca Caragiale „scîrbit de umilinţa trăită şi sătul de nedreptăţi”, după o calomnioasă acuzaţie de plagiat făcută de obscurul gazetar C. Al. Ionescu-Caion, în spatele căruia se afirmă că s-a aflat poetul Alexandru Macedonski, care era alergic la valori, a decis să părăsească ţara, în 1904, şi s-a stabilit la Berlin. Iată ce nota nenea Iancu mai apoi: „Noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte prea mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult”.
„M-am exilat şi atîta tot. Aerul aici (la Berlin) îmi prieşte, sînt mulţumit cu ai mei şi nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iar munca şi talentul viţii demne de compătimit.”

Marele poet Octavian Goga, care a trăit doar în România, scria: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală."

Emil Cioran, din exilul parizian, în „Schimbarea la faţă a României”, reţinea: „În România, tipul omului inteligent şi unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viaţa este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispreţului, de negativitate superficială. N-am întîlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori ca românul”. „Nici un român nu se simte personal vinovat (...) dezertînd astfel de la responsabilitatea individuală”.

Nici Mihai Eminescu, după cum bine se ştie, nu a fost mai blînd: „Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adînc se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale” (Din manuscrise, Opere, vol. IX, p.459-460)".

Ei bine, toţi aceştia şi alţii ca ei au fost şi sînt cu adevărat mari români, iar asta pentru că au avut demnitatea de a vedea viciile comune ale poporului român şi, mai ales, pe cele ale cîrmuitorilor. În virulenţa cu care ne afirmăm „mîndria de a fi români”, aşa cum, la vremea lor, au păţit-o şi personalităţile invocate mai sus, dacă cineva are îndrăzneala de a taxa aceste nemuritoare vicii româneşti, hoarda naţionalistă sare cu violenţă la gîtul celui care-şi permite să spună un adevăr chinuitor, taxîndu-l drept antiromân, trădător de ţară, vîndut „agenturilor străine” etc.

Cum să putem vorbi serios despre progres şi civilizare dacă nu sîntem în stare să ne recunoaştem viciile, preferînd să le ascundem, aşa cum gospodina leneşă mătură gunoiul sub covor cînd îi vin oaspeţii? Credem că sîntem şmecheri şi că-i putem fraieri pe toţi, fiind convinşi că n-or să ne vadă aşa cum sîntem în realitate, numai că ne înşelăm, iar Europa civilizată ne arată permanent obrazul.

În ciuda tuturor acestor neajunsuri, totuşi, continuăm să ne erijăm în învăţători, maeştrii ai diplomaţiei şi fraţi mai mari ai altora din afara graniţelor, aşa cum se procedează în Republica Moldova.

Ipocrizia celor care se ocupă de rostirea şi scrierea limbii române în RM

Am scris de nenumărate ori despre modurile incoerente şi inconştiente în care aici, în Republica Moldova, a fost politizată nociv dihotomia dintre denumirea corectă a limbii vorbite – limbă română sau limbă moldovenească, cum cea din urmă formulă este consacrată în Constituţie.

Este de-a dreptul ridicol cînd vezi oameni cu o brumă de carte, care ar trebui să aibă preocupări cu mult mai docte şi să recepţioneze subtil şi cu înţelegere realităţile existente, se pierd în dezbateri sterile la acest subiect pe care îl plasează automat sub imperiul unor „necesităţi sau moşteniri istorice şi, în fond, politice”. Fireşte că subiectele ce ţin de „limba română” şi „istoria românilor” sînt abordate de către „specialiştii româno-basarabeni” şi activiştii români din perspectiva unui naţionalism românesc neînţeles nici chiar de ei, care se rezumă doar la afirmaţia: „sînt român naţionalist, unionist şi toţi vorbim limba română”.

În rîndurile ce urmează, voi insista asupra „politicilor româneşti de rostire a limbii române în Basarabia”. După cum îşi manifestă îngrijorarea absolut toţi specialiştii români, cunoaşterea şi rostirea limbii române în România se află într-o gravă depreciere, de-a dreptul irecuperabilă. Românii nu-şi pot conserva propria limbă aşa cum, bunăoară, o fac francezii, deşi internetul agresivo-depreciativ există şi în Franţa. Cu toate acestea, de 25 de ani, activiştii politici români îi somează efectiv pe moldoveni să vorbească limba română corect şi s-o definească aşijderea.

„Ce limbă vorbeşti?”, îl întreabă, la prima întîlnire, activistul român pe orice moldovean care îi iese în cale. Aceasta este prima scînteie, prima asumare a rolului de frate mai mare al activistului român. Fireşte că de cele mai multe ori nici activistul român nu-şi cunoaşte prea bine propria-i limbă, dar, nu-i aşa?, el „vorbeşte ca la Bucureşti”, iar moldoveanul foloseşte mai multe regionalisme sau rusisme.

Pentru promovarea limbii române în Republica Moldova, clasa politică de la Bucureşti, structuri teritoriale regionale sau oameni de afaceri din România cu opţiuni unioniste au alocat sume uriaşe de bani. Au fost bani aruncaţi în vînt, o dată cu toate cărţile donate. Aceşti bani, mulţi dintre ei fiind împărţiţi ilegal, în folos personal, între donatori şi beneficiari, ar fi putut fi convertiţi în acţiuni practice – anual, români ar fi putut plăti cîte un profesor să vină să predea în fiecare şcoală moldovenească nu doar limba română, ci şi geografia, fizica, chimia etc. Alta ar fi fost situaţia acum!

Pe vremea URSS, moldoveanul şi-a păstrat identitatea tocmai prin acest mult prea blamat (de către români) glotonim limba moldovenească. După ce România a oferit atîtea şi atîtea mii de burse elevilor şi studenţilor din Republica Moldova, începînd cu 1990, activiştii români se tot miră de ce majoritatea covîrşitoare a moldovenilor nu se declară români şi continuă să-şi denumească limba ca fiind moldovenească. Nu moldovenii sînt de vină, bineînţeles. Ei au observat, au simţit încă de la început că această chestiune are valenţe strict politice şi cu beneficii financiare pentru anumite grupări moldo-române. În consecinţă, ei au sesizat o oarecare duritate ofensivă împotriva fiinţei lor, comparînd-o cu perioada în care, după cel de-Al Doilea Război Mondial, sovieticii i-au obligat să vorbească ruseşte.

Spre final, vin cu un exemplu ilustrativ, unul din zona în care, să zicem, finanţatorii sau diriguitorii români ar fi în drept să intervină. Au existat şi mai sînt în Republica Moldova publicaţii, posturi de radio şi de televiziune finanţate legal din România sau care se autodeclară româneşti. În aceste condiţii, ne întrebăm: De ce finanţatorii sau îndrumătorii români nu au grijă ca ziarele sau portalurile electronice de ştiri să scrie într-o limbă română corectă? Absolut toate sînt pline de greşeli de gramatică elementară, dar nimeni nu se osteneşte să atenţioneze acest lucru. Dacă tot se alocă atîţi bani, de ce nu le trimit un profesor de limbă română din România, pe post de corector? Se ştie că cititorul neavizat şi relativ ignorant crede că este corect aşa cum se scrie în ziar sau pe portalurile electronice de ştiri şi, în consecinţă, reţine agramatismele cu pricină ca fiind corecte. Limba română va muri prematur din cauza presei moldoveneşti!

Tot aşa, oare „revizorii români” nu văd formularea analfabetă, ininteligibilă şi violatoare în care sînt subtitrate, în limba română, filmele transmise de posturile de televiziune de aici? De ce nu le trimit şi acestora traducători din România, căci i-ar costa mai puţin decît „investiţiile neînţelese” pe care le tot fac întru cultivarea limbii române?

În concluzie, observăm că era mult prea simplu ca să fie bine, însă „ciubucarii” limbii române au preferat doar să parvină, politic şi financiar, prin fluturarea acestui concept!