Toată istoria țării noastre poate fi descrisă în trei verbe: trebuia, trebuie, ar trebui.

După un sfert și ceva de veac de la Independență, tot penibili sîntem. Și pe verticală, și pe orizontală. Semnele maturizării ca stat și națiune întîrzie să apară. Iar democrația ne-a luat pe nepregătite.

Nu am fost pregătiți să înțelegem, să anticipăm că izbăvirea de un control autoritar ne poate arunca într-un desfrîu semianarhic, că vom fi mult prea tentați să sfidăm legile și regulile. Și în comportamentul social, și în cel politic. Din păcate, ne lipsesc frînele interne, mai ales după atîtea decenii cît am fost ținuți în frîie.

În democrație n-am zidit, ci am cheltuit. Ce-am avut, am risipit sau apropriat (adică am furat). Ce-am dobîndit, am mîncat. Ce-am născut și am crescut, am cam pierdut prin emigrare.

Democrația reprezentativă, așa cum a fost ea realizată la noi, s-a dovedit a fi o bomboană amară în învelitoare colorată și atractivă. Ne-am alimentat cu iluzii. Guvernările s-au perindat fără a performa, iar schimbările ne-au creat dezamăgiri. Ne-am înmlăștinit în tranziție.

Se vede că nu avem capacitatea de autoadministrare, nu ne putem organiza. Istoria din ultimele veacuri ne-a obișnuit să fim guvernați, ghidați, ajutați, învățați, plesniți peste mînă. Am fost vreme îndelungată gospodari sub stăpînire și acum nu știm cum să gospodărim pe cont propriu. Și nici nu vom ști degrabă.

Ne este caracteristic un soi de colectivism lipsit de virtuțile sale obișnuite: solidaritatea, tovărășia, sprijinul. E colectivă doar mentalitatea; acțiunile sînt egocentrice și pizmașe. Prea multă nepăsare și prea puțină autodisciplină.

În general, dacă e să pamfletizez un pic, se pare că grecii nu s-au făcut înțeleși corect. Democrația a fost, de fapt, o demo versiune (sau poate chiar o diversiune), pentru a arăta cum funcționează sistemul pe termen scurt și în spații mici. O campanie de PR, altfel zis. Sau un experiment.

Noi am luat povestea în serios și acum nu înțelegem de ce nu funcționează jucăria. Adevărat se zice: teme-te de darurile grecilor. Ei înșiși au dezbătut pe îndelete subiectul, au depistat nu doar calitățile democrației, ci și cusururile.

În „Lahes”, Socrate întreabă cu o subtilă malițiozitate: „O bună hotărîre se cade să fie luată după știință, și nu în funcție de mulțimea celor care judecă, nu-i așa?”. Să ne amintim, tot aici, că prin votul majorității Socrate a fost osîndit la moarte…

În societățile formate din milioane de cetățeni, democrația este expresia celor mulți, nu neapărat a celor buni sau luminați. E sistemul de triumf al mediocrităților, altminteri, se numea aristocrație sau elitocrație. De altfel, în unele țări la care ne uităm de jos în sus, încă se mai păstrează reflexele selectării rafinate, aproape aristocratice a elitelor. Democrația acolo e mai curînd o fațadă, e un brand care dă bine la mulțime.

Destule țări serioase se bazează pe tradiții seculare de guvernare (cu anumite împrumuturi din liberalism), unele dintre ele au regi (sau domnitori) și surîd pe sub mustață de naivitatea noastră. Să nu uităm, bunăoară, că fascinantele țări scandinave sînt monarhii constituționale.

Însă chiar și în țările respective, votul maselor poate fi uneori decisiv și cu rezultate jenante. Occidentul a reușit să ne surprindă neplăcut în ultimii ani. Vedem cum într-o lume tot mai ignorantă și mai răsfățată, democrația prin vot general capătă handicapuri și cauzează tot mai multe insatisfacții. Clivajele sociale produc anomalii ale puterii. Și anomii.

Acum o să-ți mai spun ceva ce o să te enerveze: votul tău nu contează. Practic, deloc. Votarea este o procedură a maselor, nu a indivizilor. Votul personal contează, poate, în vreun sat, nicidecum într-un stat. Statistic vorbind, votul unui individ luat în parte este esențialmente insignifiant, infim.

Dincolo de asta, a încerca prin votul tău să schimbi lucrurile în bine e ca și cum ai încerca prin propria respirație să cureți aerul închis dintr-o încăpere aglomerată. Nici respirația ta nu devine mai curată, nici atmosfera din încăpere nu devine mai oxigenată. Coparticipi la consolidarea unui sistem care propulsează sus indivizi cinici și înfumurați, diverși parveniți și fanfaroni.

Nu toți sînt așa, dar de-a lungul anilor am avut destule entități vanitoase care au impus niște reguli de joc machiavelice, au pervertit mașinăria puterii și clasa politică în ansamblul ei. De fapt, regulile au fost scrise demult, de alții și în alte părți. Le-am asimilat ușor. S-au păstrat undeva în memoria colectivă practicile viciate ale regimurilor fanariote; am moștenit, mai recent, peste măsură de multe deprinderi nomenclaturiste. Avem cu ce ne lăuda.

Apoi, puterea corupe. Cei bine intenționați, odată ajunși la putere, devin bine aprovizionați. Devin infatuați. Li se schimbă scara de valori și percepția de sine. Lumea e privită dintr-un alt unghi, cu superioritate, ei înșiși se privesc cu gravitate. Cu alte cuvinte, situațiunea eclipsează națiunea. Vechile promisiuni sînt date uitării.

Ca să operez cu un calambur, dacă votaRea ar fi fost bună, se numea altfel. Ea a devenit un fel de masochism instituționalizat. Majoritatea cetățenilor sînt nemulțumiți de rezultatele votării, dar continuă să participe la scrutine în speranța că... vor alege un „rău mai mic”. Ce logică anapoda!

Votul e un act ineficient și chiar nociv adeseori, fiindcă ceva nu e în regulă cu mecanismul. L-am montat pe o matrice cu care nu se combină. O democrație fără oameni pregătiți pentru ea iese prost, formează un mediu mai neprielnic decît a fost pînă la democrație.

Dacă tot felul de fonduri internaționale ar investi la fel de mult în cercetare și educație la cît investesc ele în „dezvoltarea proceselor democratice”, lumea ar fi considerabil mai cultă, mai competentă și mai bună. Și gîndire democratică, apropo, ar fi mai multă.

Greșeala lor e că au încercat să croiască o formă pe un conținut falimentar. Și prin asta au compromis și investițiile în formă, în structură. Din lipsa unei temelii culturale și educaționale, s-a pomenit compromisă și acea democrație susținută aiurea cu alocații de milioane și milioane. Au pus căruța înaintea cailor, vorba țăranului.

Problema e veche. Eminescu în publicistica sa deplîngea „golul intelectual și moral” din societate; „ne vine să ne îndoim despre folosul și eficacitatea sistemului parlamentar în țări fără cultură generală”, scria el la sfîrșitul secolului XIX. A trecut un veac și ceva de atunci, dar noi tot nu sîntem copți și apți pentru democrație.

E dreptul meu să critic acest sistem, tot așa cum e dreptul tău să-l aperi și să votezi. E și asta o alegere, nu? Democratic...

Bineînțeles, cunoaștem vorba ceea celebră care spune că democrația nu e perfectă, dar ceva mai bun nu a fost inventat. Le place unora să o aducă drept argument „imbatabil”. Să zicem că e greu de identificat altceva, dar oare e un motiv să ne oprim la ce avem? Nu mai căutăm, nu mai punem în discuție? Nu cercetăm o proprie cale?

Nu încercăm să adaptăm sistemul de guvernare la felul nostru de a fi, la mentalitatea noastră? Bat-o vina de mentalitate...

Dorian FURTUNĂ