Îmi plac oamenii care rîd, zîmbesc, care sînt haioşi, veseli şi bine dispuşi. Fie chiar şi un rîs nerod uneori, tot mi-e mai simpatic decît omul-buhnă, mereu nemulţumit de ceva şi înăcrit de parcă toată lumea îi este obligată. Odată cu trecerea anilor observ că rîsul poate fi şi o unitate filosofică, care multe lucruri şi trăiri le denotă, identifică, trădează, atrage etc.etc.

Aşa, bunăoară, am înţeles cum rîsul poate trăda în public doi eventuali iubiţi. Stă un grup de oameni. Nu contează unde - la o petrecere, în stradă, la nuntă, la fumoar ş.a. Toţi oamenii ca oamenii, se întreţin în nişte discuţii sterile, formale, menite doar să umple spaţiul, mai întind buzele în nişte zîmbete de curtoazie, străduindu-se din răsputeri să pară drăguţi şi rafinaţi. Iar un pic mai în depărtare stă o pereche. Este clar că acum au făcut cunoştinţă, dar rîd de parcă s-ar cunoaşte o viaţă. Ea hohoteşte, în timp ce el îi şopteşte ceva ispititor la ureche şi o face pe păunul. Sau invers, el tocmai se îndoaie, în timp ce ea cochetează uşor. Să te apropii, să-i asculţi cu atenţie, ai înţelege că nu-i nimic de rîs în discuţia lor. Nişte nimicuri. Ce le-o fi provocînd oare aşa rîsete zgomotoase? Nişte proşti!? Nu, nu sînt proşti. Ei deja s-au ales. Din sutele, miile de oameni care-i înconjoară pe această planetă, aceşti doi s-au ales, s-au adulmecat, iar rîsul lor este un fel de dans matrimonial care este clar unde şi cum va finaliza.

Mai este şi altfel de rîs. Rîsul care poate camufla, atenua, uşura durerea. Cînd a murit tatăl meu, iar plecarea subită a tatei a fost chiar o mare tragedie personală, nu am scos o lacrimă. Dimpotrivă, în toate cele trei zile pînă la înmormîntare mi-am amintit mai toate întîmplările ilare cu tata, toate glumele şi veseliile comune, şi prima rîdeam chiar eu. De fapt, cred că numai eu şi rîdeam. Atunci cineva îi spusese rudelor să-mi cheme un medic că nu e normal aşa, însă azi eu înţeleg că acel rîs m-a ţinut pe picioare. Relaţiile mele cu tata, deosebite şi mai speciale ca toate specialităţile din lume, nu puteau fi profanate de o aşa banalitate ca bocetul la mort. Rîsul cîteodată te poate trece mai uşor decît plînsul peste dureri imense.

Artistul Bob Marley a spus odată: „Poţi fi pentru ea nici primul, nici ultimul, nici singurul. Poate te-a îndrăgit după cineva şi nu eşti sigur că nu o va mai face. Dar, gîndeşte-te de multe ori cum procedezi, dacă ea te face să rîzi şi îţi dă posibilitatea să rămîi om. Ţine-te de ea pentru că e un mare dar şi mult costă”. A avut dreptate regele muzicii reggae. Pentru că în studenţie am avut un cavaler, care ştia să mă facă să rîd. Era mereu pus pe glume şi ghiduşii, nu că ar fi fost un neserios sau un terchea-berchea, dar, după cum zicea chiar el, îi plăcea să mă vadă zîmbind şi era gata să facă orice pentru asta. Nu mai contează de ce n-am fost împreună, însă şi azi ţin minte cum îl chema, din ce localitate era, unde învăța, ce îl preocupa, ţin minte tot. Ceea ce nu pot spune despre, așa cum credeam atunci, „marea dragoste” a vieţii mele, tot din studenţie. Cea pentru care am „irigat” cu lacrimi toate pernele colegelor din cămin, dragostea care părea sensul vieţii, o serioasă dramă a sorţii ce făcea palpitaţii şi oprea inima în loc. Azi mă bușește rîsul: aşa de mare şi pasională dragoste că nici nu îmi mai amintesc măcar numele sau chipul tipului, deşi încă nu sînt nici sclerotică şi nici amnezie nu am. Asta ca să mă refer încă o dată la impactul rîsului şi plînsului.

Şi pe final, ca să anticipez ziua de 1 aprilie, vreau să reamintesc cuvintele baronului von Münchhausen, în interpretarea marelui actor rus Oleg Iankovski: zîmbiţi, domnilor, zîmbiţi! Pentru că cele mai mari prostii din lume se fac cu cele mai serioase feţe.

În ultimii ani am devenit prea plictisitori, prea „deştepţi”, oameni de paie. Şi, astfel, i-am hăituit, i-am strivit pe „proştii” în sensul bun al cuvîntului, pe cei entuziasmaţi, optimişti şi plini de spirit de sacrificiu. Mai puţin tragism, domnilor! Mai puţină dramă, minor şi bariton, care generează în bas! Mai puţină „inimă ruptă” şi „Bacovia în suflete”, mai puţine gînduri despre metafizicul uman şi natura esenţei divine! Mai puţină tristeţe falsă în ochi şi amărăciune „intelectuală” în colţul buzelor! Cît mai puţină veselie mecanică şi zîmbete oficiale, dar mai mult Caragiale, Gogol şi O. Henry, şi poate atunci gluma bună şi rîsul sănătos, dar şi cel vindecător, îşi vor revendica drepturile, întorcîndu-se în albia lor autentică.

Lilia GRUBÎI