Importanţa agriculturii în ţările în dezvoltare

Importanţa agriculturii a fost subliniată chiar de David Ricardo, economist britanic, care aprecia că progresele realizate în agricultură au un efect de antrenare a productivităţii în toată economia. O agricultură de înaltă productivitate contribuie la procesul de dezvoltare economică a unei ţări pe mai multe căi. Ea este o sursă de materii prime pentru alte industrii, în special pentru cea alimentară. Pe baza economiilor realizate în acest sector şi a taxelor furnizate de agricultură, se creează o sursă de investiţii pentru celelalte sectoare aflate în creştere. Sporirea veniturilor populaţiei ce lucrează în agricultură creează premise pentru creşterea cererii pentru alte categorii de produse. Agricultura contribuie, de asemenea, la îmbunătăţirea situaţiei balanţei de plăţi prin veniturile din exportul de produse agricole.

Agricultura, înainte de toate, este principala sursă de hrană pentru populaţia unei ţări, iar în cazul ţărilor în dezvoltare, una din principalele ramuri ale economiei naţionale. In ţările cu venituri scăzute, 80% din forţa de muncă feminină şi 65% din cea masculină lucrează în agricultură, iar în ţările cu venituri medii, 60% din forţa de muncă feminină şi 55% din cea masculină este ocupată în această ramură.

Pentru multe dintre ţările în dezvoltare, contribuţia agriculturii la formarea Produsului Intern Brut (P.I.B.) este încă foarte importantă. Cu toate acestea, cele mai multe dintre ţările sărace se confruntă cu problema asigurării hranei pentru propria populaţie. Dacă pe ansamblul ţărilor cu venituri scăzute agricultura contribuia cu 22% la crearea P.I.B., forţa de muncă ocupată în agricultură, pe ansamblul acestor ţări, era de 68%, ceea ce arată dimensiunea acestui sector din punct de vedere al populaţiei ocupate şi, în primul rînd, slaba productivitate din agricultură. Pentru unele ţări acest lucru este şi mai evident: în Burkina Faso, de exemplu, aproape întreaga forţă de muncă era ocupată în agricultură, iar aceasta contribuia doar cu 33% la formarea P.I.B.

În ceea ce priveşte productivitatea în agricultura ţărilor slab dezvoltate, decalajul faţă de ţările dezvoltate sau cu o dezvoltare medie este cel puţin la fel de mare. Productivitatea în agricultură este reflectată, În primul rînd, de un indicator sintetic, valoarea adăugată din agricultură pe lucrător. De asemenea, în categoria măsurării performanţelor agricole se înscriu şi alţi indicatori, cum ar fi indicele producţiei de cereale, indicele producţiei alimentare, indicele şeptelului şi randamentul producţiei de cereale. Indicele producţiei de cereale reflectă producţia agricolă de cereale şi reprezintă o medie a acesteia pe trei ani, mai puţin producţia de furaje. Indicele producţiei alimentare include produsele cu valoare nutritivă (ceea ce înseamnă că nu sînt incluse cafeaua sau ceaiul). Indicele şeptelului include carnea şi laptele din toate sursele, produsele lactate, ouă, miere, mătase brută, lînă, piele, etc. Randamentul producţiei de cereale, măsurat în kg./hectar este dat de media producţiilor de grîu, orez, porumb, secară, ovăz, etc. obţinute pe un hectar recoltat. 

Ţările cele mai sărace au cele mai mici rezultate, iar dintre acestea, se „disting” ţările Africii subsahariene (această regiune are un randament la hectar de aproape patru ori mai mic decît ţările dezvoltate). Valoarea adăugată în agricultură pe lucrător este, de asemenea, mult mai mică în ţările Africii sub-sahariene decît în cazul altor regiuni pentru care s-a calculat acest indicator (ca de exemplu, Europa şi Asia Centrală). Ţările dezvoltate înregistrează o valoare de peste 10.000 USD/lucrător agricol (unele chiar peste 30.000 USD/lucrător, cum este cazul Australiei sau al Franţei), în timp ce ţările arătate nu realizează o valoare adăugată în agricultură de nici 200 USD/lucrător. Această diferenţă este amplificată şi de faptul că pentru o ţară ca Belgia, de exemplu, agricultura înseamnă doar 1% din PIB, iar forţa de muncă din agricultură, doar 3% din total! Cu privire la ceilalţi indicatori, este de remarcat dinamica înregistrată de aceştia. Pozitiv este faptul că toate regiunile înregistrează niveluri superioare celor din perioada 1989–1991. Dintre ţările luate ca exemplu, doar Burundi are rezultate inferioare celor din perioada luată ca bază de comparaţie.

Performanţele agricole sînt în strînsă concordanţă cu dotarea agriculturii. În ţările cu venituri scăzute sînt cele mai mici consumuri de îngrăşăminte la hectar, precum şi cele mai slabe dotări tehnice, cum ar fi numărul de tractoare. În ţări ca Ruanda sau Uganda se foloseau între 200 şi 400 de grame îngrăşăminte la hectar, spre deosebire de ţări dezvoltate, ca Belgia, ce folosesc peste 400 de kilograme la hectar. Din punct de vedere al numărului de tractoare la 100 de hectare teren arabil, în ţările slab dezvoltate erau, în medie, 60 tractoare la 100 ha teren arabil, iar în ţările dezvoltate, peste 400. În Marea Britanie se înregistrau în 1998, 1.484 de tractoare la 1.000 de muncitori agricoli (mai mult de un tractor pe muncitor), în timp ce în ţările subdezvoltate, în jur de 3. Pentru foarte multe ţări se înregistrează sub 1 tractor la 1.000 de lucrători agricoli, ceea ce reflectă în foarte mare parte cauzele înapoierii agriculturii din aceste ţări.

Peste 3 miliarde de oameni trăiesc în zonele rurale, iar peste 70% din populaţia săracă a lumii este angajată intr-o agricultură de subzistenţă. De aceea, o agricultură mai dinamică este esenţială pentru a reduce sărăcia, mai ales în acele ţări al căror export depinde în mare măsură de exportul de produse agricole. In ciuda faptului că la nivel mondial producţia agricolă este suficientă pentru a hrăni întreaga populaţie a globului, ţările in dezvoltare, care deţin cea mai mare parte a populaţiei lumii, nu sînt cei mai mari producători de hrană ai lumii. Conform datelor FAO, doar cîteva ţări au un consum caloric ce se situează la nivelul cerinţelor. Cele mai multe dintre ele, în special din Africa sub-sahariană şi Asia de Sud, se situează sub limită (Mozambic 77%, Angola 80%, Etiopia 71%). (va urma)