„Doctrina Reagan” din care nu s-a învăţat nimic şi eficienţa KGB

Autor: Mihai CONŢIU

Se pare că europenii civilizaţi şi americanii nu au înţeles pînă la capăt că Rusia nu are nimic sfînt atunci cînd vrea să-şi demonstreze superioritatea imperială de tip medieval, primitiv în fond. Rusia nu a fost niciodată şi nici nu va fi nici în viitorul apropiat un generator de civilizaţie şi progres umanitar. Toţi liderii politici care-şi instalează cartierul general la Kremlin ştiu că au de cîrmuit un popor conservat în primitivism şi brutalitate de către fiecare dintre predecesorii lor.

Din nefericire pentru acest popor, liderii lui i-au deprins pe ruşi să creadă că este un act de nobleţe dacă trăiesc în condiţii dintre cele mai insalubre, beau votcă de sting, mîncarea doar o miros şi li se dă o libertate absolută să jefuiască sau să profaneze cadavre pe timp de război. Realitatea acestor afirmaţii a fost confirmată de-a lungul istoriei şi asistăm la ea şi astăzi, cel puţin în Ucraina. Spre deosebire de europeanul civilizat sau de american, rusului nu-i pasă de privaţiunile materiale, de confort la care l-ar supune cineva din exterior – el mănîncă şi bea atît cît poate, doarme în orice condiţii şi se încălzeşte cu votcă.

În contextul celor descrise mai sus, este firesc să constatăm că liderii ruşi sînt o extensie aparent elevată şi bine informată a rusului simplu pe care ei îl manipulează, îl îndoctrinează şi-l exploatează diabolic. Prin urmare, aceşti lideri n-au fost şi nu vor fi niciodată parteneri credibili şi oneşti în negocierile cu omologii lor din lumea civilizată. „Doctrina Reagan” a îngenunchiat URSS, nu însă şi pe ruşi şi, în special, extensia „modernizată” a KGB.

Fostul KGB şi liderii politici ruşi ajunşi la Kremlin prin binecuvîntarea acestui serviciu au privit destrămarea URSS ca pe o necesitate, dar şi ca pe o nouă oportunitate. Vigilenţa Occidentului faţă de Rusia a scăzut dramatic după 1991. Prăbuşirea URSS, a Cortinei de Fier şi libera circulaţie au fost considerate o victorie absolută şi… atît! Este ca şi cum un mare sportiv renunţă la antrenamente după ce a cîştigat medalia de aur, crezînd că dobîndirea ei exclude continuarea antrenamentelor şi următoarele medalii vor veni de la sine.

Să reţinem că după prăbuşirea Cortinei de Fier ruşii au avut cel mai mult de profitat de pe urma liberei circulaţii, iar aici mă refer, în primul rînd, la miliardarii ruşi kgb-işti, la reţelele lor internaţionale şi activele financiare şi chiar militare existente sau plasate anterior în Europa de Est şi Occident.

Politicienii occidentali şi-au imaginat că după 1991 Rusia a devenit un partener de discuţii mai… liberal, mai democrat şi credibil, dar ei şi serviciile lor secrete nu au înţeles că absolut toţi liderii de la Kremlin consideră democratizarea Rusiei şi alinierea ei la standardele civilizate ale Occidentului ca fiind o gravă ofensă şi chiar un amestec în treburile interne ale ruşilor.

De occidentalizat, s-au occidentalizat doar elitele politice, oligarhii şi foştii kgb-işti, iar asta nu în concepte ce ţin de mentalităţi sau convingeri democratice, ci în sensul unui trai de huzur luxuriant. În paralel, foştii kgb-işti, marii magnaţi îmbogăţiţi peste noapte şi acoliţii acestora şi-au dezvoltat în Occident o reţea uriaşă adaptată noilor realităţi dictate de principiul liberei economii de piaţă, căreia, în premieră pentru fosta Rusie sovietică, i-a subordonat factorul politic de la Kremlin.

Dependenţa economică a Europei de Rusia este binecunoscută. Este o capcană pe care Rusia a tot dezvoltat-o masiv după 1991. Acest lucru a fost cu putinţă deoarece, pe de o parte, liderii politici occidentali au fost ori naivi ori încrezători că Rusia poate fi de bună credinţă, dar pe de altă parte mai poate fi vorba şi despre un mercantilism complice dintre unii decidenţi occidentali şi partenerii lor ruşi. În realitate, regulile jocului au fost concepute şi dictate extrem de subtil de către ruşi.

Ezitările şi reticenţele unor state europene în faţa agresiunii ruseşti în Ucraina sînt dictate de factori economici concepuţi şi condiţionaţi de ruşi. Dacă ruşii s-ar limita doar la anexarea Crimeii, nu este greu de intuit că Europa s-ar împăca „diplomatic” cu această realitate, iar protestele, recunoaşterea sau nerecunoaşterea anexării acestei Peninsule de către anumite state europene ar fi pure formalităţi „franţuzite” pe nemţeşte. Uneori se creează impresia că ruşii au extins agresiunile în Estul Ucrainei doar spre a provoca „o uşurare” europenilor şi ucrainenilor dacă se vor lăsa „învinşi” şi se vor mulţumi doar cu Crimeea.

Nu doar liderii de după 1991 de la Casa Albă, ci şi cei europeni ar fi trebuit să înţeleagă bine necesitatea abordării, adaptării şi conservării în vederea activării oricînd a „Doctrinei Reagan” în raport cu Rusia. Se pare că nici unul dintre liderii occidentali nu au înţeles ceea ce fostul preşedinte american Ronald Reagan a înţeles încă din 1980. Da, atunci exista URSS, dar şi acum avem de-a face cu aproximativ acelaşi URSS, indiferent de straiele pe care le poartă. După 1991, în arsenalul strategic al ei, Federaţia Rusă a capacitat o Biserică Ortodoxă ofensivă, iar ideologia comunistă a înlocuit-o cu o doctrină expansionistă de tip legionaro-nazistă. A vorbi despre un dialog diplomatic civilizat şi raţional dintre lumea civilizată şi Rusia echivalează cu un pact de neagresiune semnat între un criminal în serie intratabil şi un preot prea-cucernic. Oricît de forţată ar părea comparaţia, realitatea demonstrată deja cam asta şi este.

Rezoluţia Senatului SUA vs. alegerile din Moldova

Cine-şi imaginează că Rusia îşi va lua armamentul şi ostaşii din Transnistria şi va renunţa la acest teritorii altfel decît dacă va fi înfrîntă efectiv pe calea armelor, trebuie să fie mult prea naiv ori concesiv în favoarea ruşilor.

Recent, Senatul SUA a adoptat o rezoluţie cu privire la consolidarea relaţiilor cu Republica Moldova şi la susţinerea integrităţii teritoriale a acestui stat. Această rezoluţie vine în contextul noilor provocări regionale generate de criza din Ucraina. Rezoluţia americanilor cuprinde o serie de recomandări făcute Rusiei de a-şi tempera ofensiva presiunilor economice exercitate asupra Moldovei, de a nu mai întreţine grupările separatiste din teritoriul naţional al ţării şi de a-şi retrage trupele şi militarii din Transnistria conform angajamentelor asumate în Tratatul semnat la summit-ul OSCE de la Istanbul din 1999, făcîndu-se referire la Constituţia Moldovei, care proclamă statutul de neutralitate a ţării. Rezoluţia Senatului american, în sine, vine să accentueze consolidarea aprofundată a relaţiilor SUA cu Moldova.

Pentru Rusia, această rezoluţie va fi un argument în plus să-şi justifice „prezenţa armată pacificatoare” în Moldova. Unele cercuri politice sau structuri ale serviciilor secrete româneşti poate că nu ştiu sau sînt conştiente că acţionează în favoarea Rusiei, dar nu ştim cît au putut aprofunda americanii modul în care Rusia a gestionat situaţia din Moldova începînd cu anul 1991 şi pînă în zilele noastre. Războiul transnistrean din 1991-1992 a fost declanşat de Rusia ca răspuns la „pericolul românizării Moldovei, al realipirii acestei ţări la România”. Pentru oamenii informaţi, este clar că ideea sau curentul unionist românesc constituie o operă a KGB concepută cu mult înainte de 1991, cel puţin de prin anii 1989-1990. Acest unionism a fost întreţinut politic într-o marjă procentuală minimă, uşor controlabil, transferabil de la un lider politic la altul şi suficient de zgomotos spre a fi invocat în funcţie de interesele Moscovei. A se vedea istoria creşterii şi căderii PPCD şi a liderilor acestei formaţiuni.

În România, Rusia are puternice extensii nu doar economice, ci şi politice sau la nivelul serviciilor secrete, iar în acest sens ruşii s-au înţeles de minune cu serviciile secrete maghiare. Separatismul maghiar din România, care este puternic susţinut de Budapesta inclusiv la nivel de politică de stat, s-a vrut şi se doreşte să fie o contrapondere şantajistă la „pretenţiile teritoriale” româneşti faţă de Basarabia, minus Transnistria. „Vreţi Basarabia? Da, dar fără Transnistria şi fără pretenţii de administrare de către România a ţinutului secuiesc din Transilvania, care aparţin Ungariei”, par să spună autorii kgb-işti al proiectului „românesc” de unire a Basarabiei cu România. Se pare că nici românii şi nici americanii nu au studiat şi observat cum, cu răbdare, în timp, relaţiile politice şi economico-strategice dintre Rusia şi Ungaria s-au consolidat la cote atît de puternice încît nu mai pot fi abandonate în acest secol decît doar în cazul unui nou război mondial.

Revenind la rezoluţia Senatului SUA în privinţa Moldovei, ruşii, aşa cum începusem să sugerez mai devreme, o vor considera, la fel ca şi unionismul pro-românesc, ca o tentativă de agresiune la adresa „concetăţenilor” lor ruşi de pe teritoriul Moldovei, iar acest lucru „va fi confirmat” de către „masele de ruşi moldoveni” din Transnistria, Găgăuzia, Bălţi sau Taraclia. Dincolo de toate acestea şi de propaganda pro-rusească din Moldova, finanţată masiv de Rusia, pe data de 30 Noiembrie a acestui an au loc alegerile parlamentare.

Ce valori aplicative vor avea această rezoluţie şi Acordurile semnate de Moldova cu UE dacă vor veni la guvernare comuniştii sau socialiştii, care, în caz de necesitate, s-ar putea coaliza cu democraţii anti-europeni şi anti-americani şi vor denunţa nu doar cursul pro-european al ţării, ci vor schimba şi Constituţia într-o redactare concepută la Moscova? În aparenţă, aceste transformări vor fi consecinţa unui exerciţiu democratic, nu? Mai rămîne vreo altă soluţie decît falsificarea alegerilor în numele scopului nobil de integrare europeană a ţării? Occidentalii şi românii, mai ales, căci au şcolarizat atîtea şi atîtea mii de elevi şi studenţi din Moldova, n-au fost capabili să stimuleze, de-a lungul a două decenii, crearea unui partid puternic de tineri cu un program naţional moldovenesc pro-european. Acestuia chiar că nu i se mai putea opune nici Rusia şi nu am fi avut ca singură soluţie doar actuala clasă politică coruptă profund.