În imagine: Toader Bubuiog unul dintre cei mai importanţi spioni ai lui Petru Rareş, reprezentat pe zidurile ctitoriei sale de la Humor. FOTO Wikipedia

Cine erau „ochii şi urechile“ lui Ştefan cel Mare şi ale lui Petru Rareş

Într-o epocă nesigură, înconjuraţi de vecini mulţi şi puternici, dar şi de pretendenţi dornici de mărire în interiorul ţării, voievozii români nu s-au apărat doar cu spada, ci şi cu ajutorul unor adevărate servicii de spionaj şi informaţii organizate în secret. Veacurile Evului Mediu erau nesigure chiar şi pentru cei mai puternici oameni ai momentului.

Pe lîngă bolile fără leac, viaţa suveranului putea fi scurtată de pumnalul sau otrava asasinilor sau, mai rău, de comploturile pretendenţilor la tron. Dacă în regate precum Franţa sau Anglia succesiunea la tron era aparent destul de bine statuată prin celebra lege salică, care oferea dreptul la tron doar urmaşilor legitimi pe linia masculină a suveranului, în Ţările Române, o lege a succesiuni permisivă permitea inclusiv bastarzilor să emită pretenţii la domnie. Tocmai din această cauză, zilele voievozilor români erau pline de greutăţi şi lupte continue, fie cu puternicii monarhi polonezi sau maghiari care doreau acapararea bogatelor principate româneşti, fie cu tăvălugul turcesc, dar mai ales cu hoardele de pretendenţi la tron, sprijiniţi în funcţie de interes de o un grup de boieri sau altul.

În aceste condiţii, voievozii de multe ori s-au apărat cu spada, dar cel mai adesea au reuşit să supravieţuiască nu datorită vitejiei, ci mai ales a unui sistem de spionaj şi contraspionaj bine pus la punct. Oameni năimiţi, plătiţi cu bani grei şi foarte credincioşi, mergeau sub masca solilor sau chiar a ciobanilor şi hoţilor prin ţările vecine sau chiar la Istambul pentru a furniza informaţii preţioase, cu privire la eventualii pretendenţi, comploturi boiereşti sau chiar invazii militare. Este o istorie puţin cunoscută a principatelor române.

Solul ducelui de Burgundia jefuit de spionii moldoveni

Unul dintre primele episoade consemnate privind existenţa unui serviciu de spionaj bine pus la punct al domnitorilor români este consemnat în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Astfel, cavalerul burgund Guillebert de Lannoy vine în Moldova, ca spion al ducelui de Burgundia, pentru a pregăti terenul unei noi cruciade, la începutul secolului al XV lea. Ducea cu sine o serie de scrisori secrete. Acesta, sperînd într-o eventuală naivitate a moldovenilor, se preface a fi un simplu sol care călătorea către Cetatea Albă şi a cerut indicaţii privind drumul.

Nu numai că voievodul i-a dat un om al său, care să-l vegheze în permanenţă, dar a fost şi curios ce mesaje secrete ducea solul burgund. Astfel, pe drum, solul burgund este jefuit de nouă tîlhari. Aceştia sînt capturaţi suspect de rapid de oamenii voievodului moldovean. Mai mult decît atît, aceştia nu furaseră decît scrisorile secrete ale burgundului. Atît cît voievodul moldovean să arunce un ochi pe aceste documente. În relatarea sa, burgundul spune că cei nouă tîlharii au fost condamnaţi la spînzurătoare, dar a primit de ştire că de fapt au fost lăsaţi să iasă pe uşa din dos.

Aceşti ”tîlhari” făceau parte de fapt din serviciul de contraspionaj al voievodului moldovean. ”Voievodul Moldovei avea reprezentanţi care îl ţineau la curent cu acţiunile îndreptate împotriva sa, cu evenimentele politice de pe continentul european. Astfel, reţinem că la curtea marelui prinţ lituanian Vitold se găseau oşteni moldoveni trimişi probabil de Alexandru cel Bun, iar prin Polonia cutreierau, sub diferite pretexte, soli şi negustori de ale căror însărcinări secrete nu era străin domnitorul Moldovei”, scria Ion Bodunescu în lucrarea sa ”Descifrarea unei istorii necunoscute”, dedicată spionajului românesc din perioada medievală.

Ţamblac, Muha şi Borul spionii şi agitatorii lui Ştefan cel Mare

Cel care va duce însă la apogeul său acest serviciu de spionaj şi contraspionaj moldovenesc va fi voievodul Ştefan cel Mare. Se presupune că acesta a învăţat necesitatea recrutării spionilor odată cu uciderea tatălui său, Bogdan al II-lea, la Răuseni, care nu ştia de comploturile lui Petru Aron, fratele său. Mai mult decît atît, după cum arată o serie de scrisori adresate braşovenilor înainte de 1457, Ştefan cel Mare a pregătit luarea tronului de la Petru Aron, cu ajutorul iscoadelor şi agitatorilor.

Aceştia ar fi ridicat populaţia şi ar fi convins boierimea să treacă de partea sa cînd va intra în ţară. Totodată printre complotişti s-ar fi aflat chiar şi mitropolitul. Existenţa unui serviciu de spionaj bine organizat este confirmată şi de o serie de documente ale vremii. De exemplu, voievodul muntean Radu cel Frumos, omul turcilor şi duşmanul lui Ştefan cel Mare, le reproşează braşovenilor într-o scrisoare din 6 Martie 1470 că ”au pace şi înţelegere cu acelaşi Ştefan voievod, îi ţin spionii, îi vînd arme şi tot ce-i place”. Şi îi îndeamnă să nu-i mai ţină pe ”spionii şi făcătorii de rele” ai voievodului moldovean.

”Ciobanii care-şi purtau turmele pe coastele munţilor, negustorii autohtoni sau străini, ”umblătorii”, străjerii plaiurilor de graniţă şi solii care nu se bucurau întotdeauna de imunitate diplomatică, toţi erau incluşi în serviciul de informaţii al domnitorului Moldovei”, scria Ion Bodunescu. Totodată din perioada lui Ştefan cel Mare au rămas şi nume ale unor potenţiali spioni. În primul rînd este vorba de un Ion Ţamblac, care a plecat în misiune diplomatică la Veneţia în 1477 şi ar fi îndeplinit misiuni de spionaj în zonă, plus întîlniri secrete pentru organizarea unei coaliţii anti-otomane. Era cunoscut drept ”sol strălucit” al voievodului Ştefan cel Mare. Prezenţa sa este consemnată de departamentul secret al Republicii Veneţiene, fiind purtător al unor informaţii strict secrete.

Totodată, în 1490, se bănuieşte că doi spioni şi agitatori ai voievodului moldovean au declanşat o răscoală în Pocuţia, provincie pentru care exista un litigiu între Moldova şi regatul Poloniei. Mai precis fusese dată gaj de regii polonezi, domnitorilor moldoveni, în schimbul unei sume mari de bani. Cum banii au fost plătiţi doar parţial, moldovenii aveau pretenţii asupra Pocuţiei. În acest fel, pentru a nu interveni militar, Ştefan şi-ar fi folosit doi oameni pentru a declanşa o revoltă în regiune, contra feudalilor polonezi. Mai precis, în 1490, Muha şi un oarecare Andrei Borul ridică, conform cronicilor ruseşti, 10.000 de ţărani la o revoltă generală. Cronica moldo-germană îl prezintă pe acest Muha ca fiind sigur moldovean şi spion al lui Ştefan cel Mare.

De altfel, după înfrîngerea răscoalei, într-o primă fază, Ştefan se oferă să-l ţină închis pe Muha la Suceava. După un an este însă eliberat şi pus în fruntea unei noi răscoale. Tradiţia spionilor şi însărcinaţilor cu misiuni speciale este continuată de Petru Rareş, fiul nelegitim al voievodului Ştefan cel Mare, care va beneficia de serviciile logofătului Toader Bubuiog din zona Humorului. Acesta este trimis ca spion pe lîngă Aloisio Gritti, un veneţian dar om al turcilor, trimis în Transilvania şi cu misiunea tainică de a supune Moldova şi Ţara Românească prin comploturi. Petru Rareş află de la alţi spioni plasaţi la Constantinopol, de misiunea tainică a veneţianului şi îşi trimite cel mai bun spion pe Bubuiog să aibă grijă de Gritti.

”Toader Bubuiog primeşte o misiune tainică pe lîngă aventurierul care dorea să realizeze un Ardeal turcesc şi să-şi instaleze fii pe scaunele de la Suceava şi Bucureşti. Despre misiunea lui Toader Bubuiog nu ştia decît cel care i-o încredinţase, voievodul Moldovei. Aceasta consta în supravegherea permanentă a aventurierului şi în eventuala lui imobilizare în cazul în care ar fi devenit primejdios pentru Moldova”, scria Ion Boduneascu. De altfel se presupune că Bubuiog l-a dat pe Gritti pe mîna ungurilor care i-au pregătit o moarte cruntă, iar asasinii moldoveni i-au ucis şi fii.

Cosmin ZAMFIRACHE, Adevărul.ro