„Mă refer la frica pe care o ai cînd te confrunți cu moartea sau cu un pericol serios. Asta e frica pe care nu o mai am.”

Pînă la vîrsta de 28 de ani, Jody Smith s-a chinuit cu gîndul că la un moment dat o să moară. Poate că asta s-a datorat și faptului că tatăl și fratele lui au murit cînd el era tînăr; poate și din cauza unui defect fizic care i-a făcut sistemul nervos să nu funcționeze bine. În orice caz, frica de inevitabila sa mortalitatea i-a consumat gîndurile, l-a umplut de anxietate și l-a secat de energie mentală. Asta pînă cînd i s-a scos o parte din creier.

Mai exact, amigdala dreaptă: o mică colecție de celule la baza organului, care constituie circuitul de răspuns la amenințare, analizează informațiile senzoriale și, în anumite situații, declanșează acele emoții pe care le asociezi de obicei cu „frica”.

Acum, Smith, în vîrstă de 32 de ani, nu se mai „teme” de nimic. La nivel primar, fiziologic cel puțin, a devenit complet neînfricat. 

„Cînd spun că nu mai simt frica, folosesc cuvîntul să descriu o emoție anume”, spune Smith, care locuiește în New York, via e-mail pentru VICE. „Oamenii descriu o mulțime de lucruri prin cuvîntul frică – cum ar fi Mi-e frică de fete sau Mi-e frică de eșec –, dar eu vorbesc despre frica pe care o simți cînd te confrunți cu moartea sau cu un pericol serios. Frica aia nu o mai am.”

De cînd a făcut o operație complexă pe creier, Smith spune că „răspunsul reptilian de evitare a suferinței a fost înlocuit de o versiune logică”.

Smith a fost diagnosticat cu epilepsie la vîrsta de 26 de ani. În jur de trei ori pe zi, fără nici un avertisment, avea parte de senzații intense și scurte care-l făceau să se simtă ca și cum ceva rău urma să se întîmple, sau că tocmai s-a întîmplat, lucru care îi declanșa o panică de tipul luptă-sau-fugi. Chiar și pentru cineva care și-a petrecut toată viața luptîndu-se cu anxietatea și angoasa existențială, asta a fost ceva nou.

Nu a fost inițial clar că astea erau crize epileptice; în mare parte păreau niște neplăceri minore. Dar unele erau mai rele decît altele.

La un moment dat, Smith a simțit că îi se declanșează simptomele la o adunare în familie și, cînd a ieșit afară să ia puțin aer, a leșinat. Douăzeci de minute mai tîrziu, a realizat că se tîra și împiedica prin curtea vecinului ca și cum ar fi fost beat. Abia-și mai amintește momentul. Un specialist în epilepsie i-a diagnosticat problema la scurt timp după.

„Operația a fost singura opțiune să prevină înrăutățirea crizelor convulsive, care ar fi continuat să-mi afecteze creierul sau să mă ucidă”, explică Smith. Așa că, după doi ani în care a încercat și a eșuat să-și trateze tulburarea cu diverse tratamente, s-a operat.

Operația a avut două stadii. Mai întîi, medicii au implantat adînc în creierul lui Smith sonde, apoi au încercat o săptămînă să-i provoace o criză, astfel încît să poată localiza partea care a cauzat problema. În timpul ăla, Smith spune că s-a „torturat” intenționat ca să încerce să-și provoace o criză – în mare prin privarea de somn și ascultarea lui Skrillex la maximum. La un moment dat, își amintește el, doctorii i-au spus să bea bere ca să forțeze procesul.

La finalul celor șapte zile și după o examinarea neuropsihologică, chirurgii au decis în final să țintească lobul temporal al lui Smith: să-i scoată jumătatea frontală a lobului temporal drept, amigdala dreaptă și hipocampul drept înainte să-i coasă la loc capul. La trei zile după operație, Smith a putut să se externeze. Și imediat, spune el, a simțit că ceva s-a schimbat.

„Am fost diferit imediat după operație”, își amintește el. „Mă stresau zgomotele care înainte îmi provocau crize… Și am dezvoltat mai multe deficiențe, inclusiv ADD și probleme de memorie.”

În decurs de două săptămîni, Smith a observat altceva, frica lui permanentă de vid s-a dizolvat; nu mai era bîntuit de faptul că va muri la un moment dat. În aparență, asta părea ceva bun. Dar, abia la mai mult de un an după operație, a realizat în ce măsură răspunsurile la frică s-au scurtcircuitat.

S-a întîmplat într-o zi în timp ce se plimba prin Newark, New Jersey, cînd o femeie oarecare a strigat către un grup de cinci bărbați de pe stradă și a arătat cu degetul spre el. Bărbații s-au apropiat, au traversat pe la trecere și l-au încolțit rapid pe Smith. A recunoscut conștient că era pe punctul de a fi jefuit. Și totuși, mai degrabă decît să tremure sau chiar să ocolească gloata care se apropia, el a continuat să meargă, dezinvolt, direct printre ei. A fost la fel de surprinzător pentru el, ca și pentru viitorii lui atacatori. 

„Aparent”, spune el, „lipsa mea de frică i-a șocat”.

La scurt timp după, Smith s-a surprins din nou că se comportă necaracteristic de nonșalant cînd a fost mușcat de un păianjen. 

„Pur și simplu m-am uitat la el – nici măcar nu l-am dat instinctiv la o parte”, își amintește el. „M-am gîndit că uau, am fost mușcat și doare. Mă întreb, ce să fac acum?”

Smith a început să experimenteze cu proaspăt descoperita abilitate și să testeze limitele curajului dat de mintea amorțită prin expunerea la scenarii care înainte erau terifiante. Știi sentimentul ăla fizic cînd stai pe marginea unei platforme și uiți în gol? Momentul cînd îți bate tare inima, îți transpiră palmele și simți că ți se înmoaie picioarele. Smith a început să caute asta.

„Fiindcă sunt un alpinist avid, sunt frecvent aproape de rîpe, iar frica pe care o simțeam era clar diferită”, spune el. „Tot nu voiam să cad și în continuare eram tensionat cînd alunecam la cățărare, dar nu mai simțeam partea aia de frică.”

„Atunci am început să experimentez puțin cu frica mea: mergeam intenționat spre stînci ca să văd ce mi-ar spune instinctele.”

Pentru Smith, ăsta a fost un efect secundar neașteptat. Nimeni nu l-a informat că două operații invazive pe creier l-ar putea face aproape în totalitate neînfricat; că-l vor vindeca de anxietatea cronică față de moarte și că o să-i oprească repulsia instinctivă față de scenarii periculoase. Experții medicali nu au fost surprinși totuși să audă că îi se schimbase temperamentul.

„Am vorbit cu neurochirurgul meu despre cum nu-mi mai era frică de moarte la fel de mult ca înainte”, spune el. „Iar el mi-a spus: Da, are sens. Ți-am scos amigdala dreaptă.”

Sanne van Rooji, profesoară de psihiatrie și științe comportamentale la Universitatea Emory din Statele Unite, studiază ablația amigdalei de ani de zile – și ea îl crede pe Smith cînd spune că nu a mai simțit frică de la operație.

„Pare foarte probabil ca ablația amigdalei drepte să ducă la lipsa fricii”, spune ea pentru VICE prin e-mail. „E la fel ca seria noastră de cazuri de pacienți cu epilepsie supuși unei proceduri chirurgicale aproape identice.”

În 2020, Van Rooij și colegii ei au studiat doi pacienți care au fost diagnosticați cu sindrom de stres post-traumatic (PTSD), caracterizat în ambele cazuri cu răspunsuri amplificate de frică la lucrurile care le aminteau de traume. După operația cu laserul la amigdala dreaptă, ambii pacienți nu au mai avut criteriile care să-i încadreze la PTSD. Mai exact, descoperirile studiului au indicat o îmbunătățire a simptomelor hiperarousale, care includ agitație și hipervigilență, precum și tresărirea, care măsoară direct răspunsul la frică declanșat de amigdală. 

„Amigdala bazolaterală este esențială pentru procesarea stimulilor înfricoșători și combinarea lor cu informații contextuale din hipocampus”, explică Van Rooij. „Îndepărtarea în întregime a amigdalei drepte ar putea afecta drastic acest proces și persoana să nu mai simtă deloc teamă cînd întîlnește informații senzoriale care de obicei declanșează frică.”

Să mergi pe o stîncă periculoasă, de exemplu, s-ar putea să nu declanșeze nici una dintre reacțiile în lanț menționate anterior, care duc la senzația de „frică”. Informațiile senzoriale vor fi în continuare trimise probabil în lobul temporal, dar partea din amigdală care de obicei declanșează alarma lipsește acum. Nu mai e nici un val de adrenalină, nici o excitație a simțurilor. Neurochirurgii au îndepărtat o piesă de domino pivotantă din secvență. Lipsește o verigă din lanț.

Mai există și precedente similare și mai bine cunoscute. Alex Honnold, cel mai renumit alpinist solo din lume, care a devenit prima persoană să escaladeze fîșia de 2.307 metri a El Capitan din Yosemite fără frînghii, în Iunie 2017, are o amigdală „mult diminuată”. Neurologii i-au făcut un RMN cerebral lui Honnold și, printr-o metodă care nu e complet diferită de diagnosticul preoperator al lui Smith, i-au monitorizat activitatea în timp ce i-au arătat imagini care ar fi trebuit să declanșeze un răspuns de fugă sau de luptă. 

Deși l-au expus la stimuli senzoriali din case bîntuite și zone de război, a fost aproape imposibil să-i stimuleze amigdala lui Honnold. Oamenii de știință au ajuns la concluzia că asta ar putea explica, cel puțin parțial, aparenta sa imunitate la frică și, prin extensie, capacitatea de a escalada părțile verticale ale munților fără nici un fel de teamă. 

Atunci, persoanele cărora le lipsește amigdala dreaptă sunt mai predispuse să intre în situații periculoase, chiar mortale? Fără circuitele de răspuns la amenințări să declanșeze alarma, Smith și Honnold sunt mai susceptibili la risc? Nu neapărat. Van Rooij subliniază că „pe baza cazurilor actuale, (pierderea fricii) nu este neapărat un rezultat îngrijorător”.

„Deși răspunsul la stimulii înfricoșători a fost mereu considerat a fi esențial pentru supraviețuire, e mai puțin necesar pentru majoritatea oamenilor din societatea prezentă, în care amenințările pot fi învățate, în contrast cu vremurile antice cînd supraviețuirea era dependentă de reacțiile adecvate la stimulii senzoriali care indică pericolul”, explică ea. Dimpotrivă de fapt, Van Rooij remarcă faptul că „reacția exagerată la stimulii legați de un eveniment stresant, deși nu se află într-o situație care pune viața în pericol (amintirea traumelor într-un mediu sigur, de exemplu), ar putea fi foarte incapacitantă”.

Asta se contrazice cu cazul lui Smith. Anxietatea de moarte i-a dispărut, răspunsul reptilian de evitare a suferinței a fost afectat, dar este încă capabil să-și dea seama de pericol; de a analiza o situație și de a afla ce trebuie să facă pentru a evita pericolul. Tocmai la asta se referă cînd vorbește despre „versiunea mai logică” a fricii.

„În continuare nu vreau să fac greșeli”, explică el. „Încă simt o dorință să evit vătămarea. Dar instinctul de evitare a pericolului este în mare pierdut.”

Nu numai asta, dar spune și că a devenit mai deschis și mai vorbăreț după operație; nivelul de dezgust și aversiune față de lucrurile mai neigienice s-a diminuat – „Obișnuiam să mă îngrijorez că mi se murdăresc foarte tare mîinile, dar acum mă gîndesc doar că le spăl” – și, în afară de puținele cazuri în care lipsa sistemelor biologice de alarmă i-a creat probleme, spune că a devenit de fapt mai precaut de cînd trebuie să se gîndească conștient și atent la potențialele amenințări. 

În afară de cîteva probleme minore de memorie și de concentrare, Jody e mai bine decît a fost vreodată. Viața, în multe feluri, e mai ușoară.

„Lipsa fricii este bună”, spune el. „Anxietatea de moarte a fost sigur problematică. Impactul cel mai negativ pe care l-a avut operația a fost legat de memorie și concentrare. Dar viața mea e mai bună fără sentimentul de frică, fiindcă celelalte instincte ale mele înlocuiesc latura asta unde era util.”

Asta trezește o întrebare inconfortabilă: avem nevoie de amigdala dreaptă? Sau această substanță albă primordială provoacă mai multe probleme decît rezolvă, apăsînd butonul de panică și inundînd creierul cu substanțe chimice de stres de fiecare dată cînd treci prin turbulențe sau ești forțat să faci o prezentare în fața unui grup de străini? Poți, ca Smith, să fii mai bine fără partea asta anxioasă?

Răspunsurile ar fi pe rînd așa: da, poate și probabil că nu. Van Rooij spune că există o diferență importantă între o amigdală care funcționează adecvat și un sistem de frică neural, care funcționează defectuos, cum e cel care se întîlnește la pacienții epileptici, precum Smith, sau la cei cu PTSD. Acești pacienți au trecut prin ablația amigdalei, deoarece circuitele lor defecte induceau sporadic stres și panică, din motive irelevante pentru situațiile actuale din viața reală. 

În astfel de cazuri, eliminarea unei verigi din lanț a fost mai bună decît alternativa, dar în altele, este probabil cel mai bine să păstrezi intact sistemul de răspuns la frică.

„O amigdală care funcționează adecvat este necesară pentru procesarea fricii, iar integrarea corectă a informațiilor contextuale din hipocamp este crucială pentru ghidarea comportamentului. Nu există nici un motiv să credem că cineva cu un sistem sănătos ar beneficia de lipsa fricii atunci cînd este potrivită”, spune Van Rooij. „Dar dacă amigdala ta este mereu prea activă, indiferent de pericol, și neurocircuitul fricii nu reglează în mod adecvat teama, cercetările noastre sugerează că ablația amigdalei drepte ar putea ajuta sistemul să nu mai fie într-o alertă constantă.”

În situațiile alea, spune Van Rooij, potențialele beneficii ale ablației de amigdală sunt mai mari decît posibilele riscuri, mai ales că există dovezi că oamenii pot în continuare să învețe să identifice pericolul destul de bine ca să funcționeze în societatea modernă. 

„(Cazul lui Smith), la fel ca studiile noastre despre ablația amigdalei, sugerează că ea este necesară pentru răspunsul de frică, dar că în societatea actuală poți supraviețui fără ea prin învățarea asocierilor dintre anumite situații și pericol”, spune ea.

Este o reevaluare interesantă despre cît de important sau nu este să te temi. Frica – una dintre cele mai primitive emoții ale noastre și, probabil prima și ultima pe care o experimentează mulți oameni – este doar un instinct; un reflex al creierului; o interacțiune rapidă de intrări senzoriale, ieșiri chimice și semnale electrice. 

Mulți nu pot scăpa de ea. Pînă la urmă, frica ne-a ținut în viață. Dar nu avem neapărat nevoie de ea ca să trăim, așa cum a arătat cazul lui Smith.

„Frica e mult mai mecanică decît am crezut; mai mult ca o durere de stomac sau o migrenă decît orice alte gînduri sau emoții”, spune el. „Din moment ce am eliminat frica, îmi place să descriu mintea și problemele psihologice mai mult ca pe dureri de stomac decît defecte de personalitate. A fost uimitor cît de simple s-au dovedit a fi creierul și sentimentele mele. Frica paralizantă de moarte nu mă făcea cine sunt eu.”

Gavin Butler, pentru VICE