Spionii de la Cambridge

Odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste, au ieşit la iveală şi poveştile despre spionajul din timpul războiului rece. Aşa s-a aflat povestea fascinantă a celor patru spioni sovietici care au ajuns să fie cunoscuţi ca „Spionii de la Cambridge”.

În anii Războiului Rece, cele mai aprige confruntări dintre Uniunea Sovietică şi democraţiile occidentale au avut loc pe frontul spionajului. Pe această arenă, KGB-ul, „sabia şi scutul” Uniunii Sovietice, şi-a folosit toate armele împotriva principalilor săi adversari: CIA-ul american şi SIS-ul britanic (Secret Intelligence Service). Scopul fiecărei agenţii era să fure secretele Celuilalt, să încerce să pătrundă în mintea inamicului, să-i desluşească intenţiile şi să-l neutralizeze înainte să se dea de gol.

În timpul războiului, era imposibil să scrii despre latura secretă a acestuia, despre lumea spionajului. Adevărul nu putea fi spus decît atunci cînd dosarele de la KGB, CIA şi SIS aveau să fie deschise pentru public, dezgropînd toate secretele. Dar cînd comunismul s-a prăbuşit, şi multe din poveştile din lumea spionajului au ieşit la iveală, s-a aflat şi despre cei patru spioni britanici care au lucrat pentru partea adversă: Kim Philby, Guy Burgess, Donald Maclean şi Anthony Blunt.

La începutul anilor '30, lumea democratică trecea prin momente dificile. Marea Criză Economică lăsase milioane de oameni în şomaj, creînd grave probleme sociale, iar mişcările de extrema dreaptă cîştigau teren în Italia şi Germania. Pentru mulţi studenţi de la faimoasa Universitate Cambridge, situaţia era îngrijorătoare şi inacceptabila. Patru dintre aceştia – Philby, Burgess, Maclean şi Blunt – doreau să facă ceva în acest sens. Ei credeau că democraţiile din Vest aveau să fie prea slabe pentru a face faţă unei Germanii hitleriste şi unei Italii fasciste, şi ştiau că mulţi englezi erau de fapt admiratori ai lui Hitler şi Mussolini. De asemenea, ei credeau că doar Uniunea Sovietică va fi suficient de puternică pentru a învinge fascismul. Astfel că atunci cînd au fost contactaţi de un agent sovietic care le urmărise activităţile pro-comuniste, cei patru au fost de acord să colaboreze cu KGB-ul.

KGB-ul credea că recrutarea unor tineri inteligenţi de la o universitate foarte bună era un plan excelent deoarece aceştia aveau foarte mari şanse să ajungă într-o zi în poziţii înalte din conducerea Marii Britanii, fiind astfel foarte bine plasaţi pentru a avea acces la secrete importante. Și aşa s-a şi înîmplat. Pîna în anii războiului, Maclean ajunsese deja în Foreign Office, Burgess era apropiat al unor politicieni importanţi, iar Blunt lucra la MI5. Cît despre Philby, el ajunsese în cea mai buna poziţie (din perspectiva KGB-ului): era ofiţer al SIS. Iar în timp ce aceştia urcau în ierarhiile administraţiei britanice, trimiteau rapoarte la Moscova.

Laolaltă, informaţiile oferite de cei patru trebuiau să fie o adevărata comoară pentru sovietici. Şi situaţia s-a îmbunătăţit chiar. Chiar înainte de sfîrşitul războiului, Philby a fost numit şeful secţiei anti-sovietice a SIS, devenind omul însărcinat cu organizarea operaţiunilor împotriva ruşilor. Cînd el de fapt era omul ruşilor... După începutul războiului rece, el a devenit şi omul de legătura dintre SIS şi CIA. Maclean, care fusese trimis la Washington, lucra la Ambasada britanică din capitala SUA, unde conducea un comitet implicat în problemele legate de politici nucleare, iar Burgess ajunsese la departamentul de ştiri al Foreign Office-ului. Am crede că Moscova ar fi trebuit să preţuiască foarte mult informaţiile primite de la cei patru agenţi, dar dosarele KGB privindu-i pe aceştia ne arată o situaţie cu totul altfel.

Lipsa încrederii

Încă din timpul Revoluţiei Bolşevice, cînd un complot organizat de serviciile secrete britanice aproape că a răsturnat noul guvern comunist, KGB-ul a văzut în SIS cel mai sofisticat şi inventiv dintre toate serviciile de informaţii din ţările capitaliste, fiind capabil de tot soiul de conspiraţii şi comploturi periculoase.

Astfel, deşi Moscova îi recrutase pe cei patru englezi ce păreau a fi dedicaţi cauzei comuniste, nu era oare posibil ca SIS-ul să-i fi plasat pe aceştia în calea agentului de recrutare sovietic care i-a descoperit? Era posibil ca, deşi KGB-ul credea că aceşti patru agenţi pătrunseseră în administraţia britanica, să fie de fapt vorba despre o infiltraţie britanica în interiorul KGB. De aceea, agenţii sovietici i-au pus de foarte multe ori la încercare pe cei patru, încercînd să afle daca sînt sau nu cu adevărat de partea lor.

Dosarele KGB arată că existau mulţi agenţi sovietici care nu credeau în onestitatea celor patru agenţi englezi. Ofiţerii argumentau că totul fusese prea uşor, descoperirea acestora şi poziţiile excelente pe care ei le deţineau părînd a fi un simplu aranjament. Oare autorităţile britanice erau atît de stupide încît să pună în poziţii de încredere oameni care avuseseră în trecut activităţi de stînga? Spre exemplu, Philby ajutase un grup de comunişti să scape din Viena şi era căsătorit cu o comunistă austriaca. Cum ar fi putut să treacă de verificările pe care toţi posibilii agenţi SIS le suporta înainte de a fi recrutaţi?!

Aceste suspiciuni – care erau, în fond, naturale – au avut consecinţe asupra carierelor celor patru. Nici unul dintre ei nu s-a bucurat de încrederea totala a Moscovei, iar informaţiile pe care aceştia le transmiteau sovieticilor nu erau acceptate decît dacă erau confirmate şi din alte surse. Agenţii sovietici credeau ca nu pot şti cu siguranţa daca nu primeau cumva informaţii false de la Philby & co. ce aveau ca scop inducerea în eroare a KGB-ului. (Andreea Lupşor; va urma)