Tot așa cum Franța a renunțat la Algeria în anii '60, și Rusia ar trebui să-și încheie catastrofalul război colonial din Ucraina.

„Franța nu poate fi Franța fără grandoare”, a scris Charles de Gaulle în preambulul memoriilor sale. Țara lui, insista el, trebuie să fie mereu „în primul rînd”.

Vladimir Putin nutrește aceeași idee în privința Rusiei. Pe vremea în care încă mai puteam vizita țara, Fiodor Lukianov – un gînditor preocupat de politica externă și apropiat al lui Putin – mi-a spus că președintele rus e motivat de teama că Rusia și-ar putea pierde definitiv statutul de mare putere, scrie Gideon Rachman, într-un articol publicat de Financial Times și preluat de stiripesurse.ro.

Acea teamă și paranoia și-au atins tragicul apogeu prin invazia completă din Ucraina din 2022. Dar, în loc să restabilească grandoarea națională a Rusiei, războiul lui Putin i-a dezonorat și izolat țara.

Spre deosebire de Putin, credința în grandoare națională a lui De Gaulle nu era dependentă de subordonarea vreunui vecin. El a pus capăt războiului Franței din Algeria și i-a recunoscut acesteia independența în 1962. În antiteză, după 30 de ani de independență ucraineană, Putin nu a fost capabil să accepte dreptul Ucrainei de a-și făuri propriul destin.

Dilemele cu care s-au confruntat Putin și De Gaulle au fost întrucîtva similare. Francezul era pornit să reconstruiască grandoarea națională după înfrîngerea și ocupația umilitoare din Al Doilea Război Mondial. Putin a considerat destrămarea URSS în 1991 drept o umilință pentru Rusia și o „tragedie geopolitică”. Scrierile ambilor conducători denotă o preocupare pentru istoria națională – și pentru propriul lor destin de a o influența.

Diferența rezidă în modul în care au definit De Gaulle și Putin „grandoarea națională”. Spre deosebire de Putin, De Gaulle era un erou de război autentic, fiind rănit în repetate rînduri în timp ce lupta pentru țara lui. În vreme ce Putin se ascundea de Covid-19 la capătul unei mese lungi, De Gaulle străbătea Parisul cu gloanțe zburînd pe lîngă el în cursul eliberării orașului în 1944.

Cînd a revenit la putere în calitate de președinte, în 1958, mulți reprezentanți ai dreptei reacționare franceze sperau că De Gaulle va înteți lupta pentru păstrarea Algeriei. Din contră, el a făcut pace și i-a acceptat independența. Și, procedînd astfel, și-a eliberat compatrioții de povara unui război dezonorant.

De Gaulle era suficient de înțelept pentru a realiza că a lupta într-un război colonial pe care-l va pierde nu ar fi restabilit măreția Franței, ci ar fi distrus-o. Universitarul Frederick Starr a scris: ”De Gaulle a izbîndit fiindcă și-a imaginat pentru Franța un viitor fără Algeria mai bun decît cu ea”.

Eliberată de povara colonială pe care o reprezenta Algeria, Franța a fost în măsură să-și construiască un viitor nou. Franța modernă nu e vreo super-putere, dar rămîne totuși un lider al Europei. E un jucător de talie globală în domeniile culturii, diplomației, afacerilor, sportului și militar. Și Franța și-a păstrat unele dintre simbolurile statutului de mare putere, cum ar fi armamentul nuclear și un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU. Însă grandoarea ei contemporană se bazează pe cultură și pe respectul pe care-l inspiră pe plan mondial, iar nu pe forță pură ori pe teritoriu.

Putin, din contră, a fost incapabil să-și imagineze Rusia în calitate de putere post-imperială. El încă mai definește grandoarea Rusiei drept capacitatea de a controla teritorii și de a inspira frică. Chiar dacă De Gaulle a fost cel născut în secolul 19, Putin este cel care se agață de viziunea imperialistă de secol 19 a măreției naționale.

Or, în secolul 21, baia de sînge dezlănțuită de Putin în Ucraina a inspirat dezgust – nicidecum admirație – în restul Europei, a izolat Rusia de vecinii ei și i-a restrîns influența pe glob. La recenta reuniune la nivel înalt Africa-Rusia de la Sankt Petersburg au călătorit numai 17 conducători africani, comparativ cu 43 la ediția din 2019. Iar Putin nu poate călători luna aceasta la reuniunea BRICS din Africa de Sud, întrucît se teme că va fi arestat. Și așa s-a cam zis cu grandoarea națională.

Pe vremuri, Franța și Rusia se băteau pentru controlul Europei – cu trupele franceze ocupînd efemer Moscova în 1812, pentru ca doi ani mai tîrziu trupele rusești să intre în Paris.

Această istorie întrețesută mai generează încă un anumit respect reciproc. Spre marea iritarea a multora din Estul și centrul Europei, Franța modernă a considerat dintotdeauna Rusia o mare putere, care merită respect și o poziție vitală în cadrul ordinii continentale. Președinți succesivi ai Franței – inclusiv De Gaulle și Emmanuel Macron – au încercat să dialogheze cu Kremlinul. De Gaulle a fost cel care a spus pentru prima dată că Europa se întinde „de la Atlantic la Urali”. Macron a fost cel care a lansat tentativa eșuată de reconciliere cu Putin, la scurt timp după invazia din 2022.

Și totuși, în cele din urmă, De Gaulle și urmașii lui au ales căi profund diferite de ale lui Putin. Poate că cel mai mare contrast constă în faptul că De Gaulle înțelegea grandoarea Franței ca indisolubilă de modul în care își trata propriul popor și de libertatea politică.

Chiar dacă De Gaulle era acuzat frecvent că la nivel instinctiv e un conducător autoritar, el a candidat pentru obținerea puterii în alegeri autentice – și a acceptat regulile și cultura democrației. În 1968, Franța a fost zguduită de proteste de stradă. (Unele lucruri nu se schimbă niciodată.) Anul următor, De Gaulle a organizat un referendum, l-a pierdut, și-a dat demisia de la Președinție și a părăsit viața politică.

Putin, din contră, a demonstrat că e incapabil să-și separe viziunea de grandoare națională de propria-i putere și avere. El se agață cu ghearele de Kremlin. Cei care-i dezaprobă politicile sunt bătuți în stradă, încarcerați, alungați în exil sau pur și simplu mor în circumstanțe suspecte. Rusia chiar avea nevoie de un De Gaulle al ei. S-a ales, în schimb, cu o imitație palidă a lui Ivan cel Groaznic.

Articol de Gideon Rachman, publicat de Financial Times,  în traducerea Rador