În 1903, chimistul Édouard Bénédictus a scăpat accidental un flacon de sticlă pe podea și a observat uimit că, deși s-a crăpat, sticla nu s-a împrăștiat în cioburi, ci a rămas lipită în forma originală. Flaconul conținuse nitrat de celuloză, care se evaporase lăsînd o peliculă transparentă și elastică pe interior. Această greșeală fericită a dus la inventarea sticlei laminate (securizate), folosită astăzi la parbrizele mașinilor pentru a nu ne tăia în caz de accident.

Bénédictus a notat imediat pe o etichetă compoziția soluției și condițiile în care se evaporase, dar a lăsat recipientul pe un raft, fără a-i acorda o importanță comercială imediată. Timp de 24 de ore, el nu a realizat potențialul imens al descoperirii sale, considerînd-o doar o curiozitate de laborator. Abia mai tîrziu, citind ziarele vremii, a făcut legătura între incidentul său minor și o problemă majoră de siguranță publică.

În acea perioadă, automobilul era la începuturile sale, iar parbrizele erau făcute din sticlă obișnuită, casantă. Accidentele rutiere, chiar și cele minore, se soldau adesea cu răniri grave provocate de cioburile ascuțite care zburau spre pasageri. Bénédictus a citit un articol despre două femei care fuseseră desfigurate în urma unui astfel de eveniment rutier, moment în care și-a amintit brusc de flaconul său indestructibil de pe raft.

Motivat de dorința de a preveni astfel de tragedii, chimistul s-a închis în laboratorul său pentru a perfecționa invenția. El a experimentat cu diverse tipuri de adezivi și temperaturi, ajungînd la concluzia că un „sandviș” format din două foi de sticlă și un strat intermediar de celuloid presat la cald oferă rezistența ideală. Rezultatul a fost un material compozit care combina transparența sticlei cu tenacitatea plasticului.

În anul 1909, Bénédictus a obținut primul brevet pentru ceea ce el a numit „Triplex”, un nume care sugera cele trei straturi ale materialului. Deși soluția sa era revoluționară, producătorii de automobile au fost inițial reticenți în a o adopta din cauza costurilor ridicate de producție. Ei considerau siguranța un lux opțional, preferînd să mențină prețul vehiculelor cît mai scăzut pentru a atrage cumpărători.

Recunoașterea valorii acestei invenții a venit treptat, fiind accelerată de necesitățile de protecție din diverse domenii industriale. Măștile de protecție folosite în medii toxice sau periculoase au început să fie dotate cu lentile din sticlă triplex. Faptul că acestea nu se spărgeau în bucăți tăioase la impact a salvat vederea multor muncitori, demonstrînd practic utilitatea sticlei laminate în condiții extreme.

Henry Ford a fost cel care a schimbat definitiv soarta acestei invenții în industria auto. În anii 1920, după ce un prieten apropiat a fost rănit de sticlă într-un accident, magnatul american a decis să echipeze standard toate modelele Ford cu parbrize laminate. Această decizie a forțat concurența să urmeze exemplul, transformînd sticla securizată dintr-o opțiune exotică într-un standard obligatoriu de fabricație.

Principiul de funcționare al sticlei laminate se bazează pe aderența puternică dintre sticlă și folia de polivinil butiral (PVB) folosită în prezent. În momentul unui impact, energia cinetică este absorbită de stratul plastic, care se deformează elastic dar nu se rupe. Cioburile rămîn fixate pe această folie, formînd acea „pînză de păianjen” specifică, menținînd vizibilitatea și integritatea structurală a geamului.

Astăzi, aplicațiile sticlei laminate au depășit cu mult domeniul auto, fiind esențiale în arhitectura modernă. Clădirile de birouri cu fațade integral din sticlă, podelele transparente din marile muzee sau vitrinele magazinelor de lux folosesc acest material pentru siguranță și izolare fonică. Stratul intermediar blochează, de asemenea, pînă la 99% din radiațiile ultraviolete, protejînd interiorul de decolorare.

Moștenirea lui Édouard Bénédictus este un exemplu clasic de serendipitate în știință, unde observația atentă transformă un accident banal într-o revoluție tehnologică. Ceea ce a început ca un flacon scăpat pe jos într-un laborator parizian a ajuns să salveze milioane de vieți de-a lungul unui secol. Invenția sa rămîne una dintre cele mai importante contribuții la siguranța pasivă a vehiculelor, fiind prezentă astăzi în orice mașină care circulă pe drumurile publice. (Sursa: Grupul ”Stiai că?” de pe FB)