“A beautiful mind”. Valentin Boantă, medaliat la Geneva pentru invenția bancomatului securizat, condamnat la cinci ani închisoare pentru clonare de carduri

Nici o lacrimă pe obrazul deținutului Valentin Boantă, nici un regret, nici o tristețe. Stă pe marginea patului său, în celula  E3/14 din Penitenciarul Vaslui și ne citește mecanic din jurnalul lui de pușcărie: “E seară. Aproape 8. Din camera mea asta nouă văd în stînga orașul și-n dreapta dealuri. Este atît de aproape așezarea locuită, că simt pulsul vieții din urbe. Îmi imaginez oameni care se plimbă savurînd apusul călduros de Primăvară. Doamne, ce frumos este afară!”.

“E lecția rușinii și-a umilinței mele, a mizeriei mele, a devenirii mele”

Se oprește brusc, închide caietul școlăresc și zice rece, răspicat: “Vedeți, eu încerc să nu mă obișnuiesc cu pușcăria. Nu vreau o secundă să uit că sunt aici. Am de urcat Golgota asta pînă la capăt. E lecția rușinii și-a umilinței mele, a mizeriei mele, a devenirii mele și nu pot să chiulesc de la ea, oricît mi-aș dori. Trebuie trăită pînă la capăt. Așa că am învățat să-mi fac micile plăceri și din închisoare – dacă e aprinsă veghea, citesc pînă dimineața. Aici singurul lucru pe care-l am la îndemînă e timpul, nemărginit aproape. Și-ar fi păcat să-l pierd. Vreau să fac în închisoare tot ce n-am avut timp pînă acum să fac afară, de aia mă și grăbesc să citesc și să scriu atît de mult”.

Are la dispoziție, oricum, cinci ani. Pentru asta, și-a strîns o comoară la capul patului. E “biblioteca” lui – o pungă de plastic atîrnată de bare, plină cu Dostoievsky, Camus, Llosa, Marquez. De obicei se așează lîngă geam, se uită-n sus la Vasluiul liber de pe deal, apoi privește-n jos la curtea de plimbare a pușcăriei – o cușcă imensă cu pereții din gratii – deschide o carte și citește.

A reușit să alfabetizeze el singur doi colegi. Altora le-a pus în brațe primele cărți din viața lor. El slăbuț, fragil, energic, mereu zîmbitor, și cu fața aia de puști familist de 33 de ani, amestecat printre tîlhari, violatori și ucigași cu priviri rătăcite și brațe tatuate. Și-a pus în gînd să reziste psihic pentru ca atunci cînd va ieși, fiica lui de șapte ani, Ioana, să nu-l simtă că a fost în pușcărie. Ei i-au spus că tata e la muncă în străinătate. Cînd o sună, fetița îl întreabă dacă astăzi a nins mult acolo la el, în Norvegia.  

Infracțiunea, ca hobby și defect profesional

Valentin aproape că este personaj de film. Din hacker a ajuns inventator, bașca și cu premiu la Salonul de Inventică de la Geneva, anul ăsta. Invenția lui, bancomatul securizat, a cucerit instant presa internațională de la Salon. Bancomatul lui e imbatabil, spun specialiștii. Cu el, nici un infractor n-ar mai reuși vreodată să fure bani de pe carduri.

Dar Valentin n-ar fi descoperit niciodată leacul anti-clonare carduri dacă în trecut el însuși n-ar fi ajutat la așa ceva. Căci pînă în 2009 a fost infractor adevărat – fabrica skimmere pentru clonat carduri de ATM. O făcea din aventură, ca pe un hobby, în atelierul lui de creație de acasă, de la Sibiu. Vindea un skimmer cu cîteva sute de euro, dar nu s-a îmbogățit niciodată, zice. Venea intermediarul, îl lua, îi plătea și pleca cu skimmerul să fure prin cine știe ce bancomat românesc sau străin. Ne povestește senin cum se clonau cardurile, mai departe:

“Pe suportul bancomatului se montează un dispozitiv electronic simulat într-o carcasă care copiază unele trăsături ale modelului de ATM, culoare, anumite fante, anumite nișe. Trăind în secolul vitezei, tu nu dai prea multă atenție detaliilor. Pur și simplu te duci să scoți niște bani dintr-un perete și nu-ți imaginezi că dintr-o bucată de plastic îți poate dispărea ceva. Ulterior, după ce scoți cardul din bancomat, vine cineva și ridică de pe ATM respectivul dispozitiv, apoi ajunge la cineva care îl încarcă, în fine, procesul e mai lung.  Ei bine, eu făceam numai carcasa dispozitivului electronic. O făceam manual, fără scule, numai din rășini, plasticuri și kituri. Culmea, dispozitivul electronic se găsește de cumpărat pe net, legal. Oricînd îl poți  manufactura la cineva care face softuri, la un cibernetician, să zicem. Dar eu făceam, de fapt, doar o chestie de design. Carcasa aceea putea fi mică cam cît o brichetă, sau și mai mică, dar și cît o față mare de ATM, depinde de model. Era muncă, trebuia să gîndești un volum care să păcălească ochiul. A fost o provocare fiindcă acolo era numai manufactură și muncă de designer, specialitatea mea. Noi nu le spunem skimmere, ca DIICOT-ul, ci pisicuțe sau guri de bancomat. Defectul meu profesional este că văd volume peste tot, le intersectez... n-am nevoie de ochelari 3D. De aceea mi-a venit foarte ușor să văd ce și cum trebuie făcute gurile. Dar fără așa ceva n-ar fi existat nici bancomatul securizat”.

Un an de zile a tot făcut guri, fără să se gîndească prea mult că va fi prins. Era prea isteț. “Îți spui că poți să-ți maximizezi șansele de a scăpa sau să-ți minimizezi șansele de a fi prins. Nu te arunci cu capul înainte. Dar calculînd totul foarte bine, te gîndești că-ți maximizezi șansele. Și totuși, cînd ești prins, nu mai e așa o mare surpriză și parcă o simți ca pe un fel de eliberare. Să faci ceva interzis e un miraj, dă dependență. Orice fel de infracțiune e ca un fel de drog, ca o injecție cu adrenalină, tot ce-i interzis îți dă un puseu, îți crește pulsul, simți că trăiești”.

Bancomatul securizat și o minte sclipitoare

În 2009, însă, la 6 dimineața, l-au trezit din somn niște bubuituri: “Deschide, Poliția!”. L-au luat pe sus, l-au arestat preventiv două luni și încă doi ani a durat procesul. N-a negat că a fabricat skimmere, dar nu-și recunoștea condamnarea de aderare la grup infracțional organizat. N-o recunoaște nici acum. Spune că niciodată n-a știut unde au ajuns dispozitivele lui, că n-a cunoscut rețeaua și nici pe făptașii care au golit cardurile. El nu-l știa decît pe intermediarul care-i lua skimmerele de acasă. De aceea i se pare prea mare pedeapsa de cinci ani, la fel ca tot restul grupului.

Ideea bancomatului securizat a ieșit imediat după anchetă, din mintea lui frămîntată de temeri și neliniști. Ce-ar fi dacă ar trece de la “băieții răi” la “băieții buni”? Ce-ar fi dacă ar crea un bancomat imbatabil? Simplu de tot, el știa cel mai bine: cardul s-ar introduce altfel – transversal și nu longitudinal, așa încît un skimmer, chiar dacă ar mai avea loc, n-ar mai putea citi decît un sector foarte îngust de date, insuficient ca să se mai poată clona ceva vreodată. Dar cu ce bani să-l facă? Și a găsit întîmplător, într-o dimineață, citind ziarele pe net: îi va trimite un email lui Mircea Tudor, șeful companiei MB Telecom, inventatoarea celebrului Roboscan, scannerul de avioane. 

“Hai că vă arăt eu cum se fură, vă învăț să vă apărați!”

Mircea Tudor, prosper om de afaceri, l-a luat imediat în echipa lui de campioni. Citise în Valentin stofa cea bună a inventatorului adevărat. “A venit la mine și, cu toată sinceritatea lui, mi-a spus: știu că sunt un infractor, dar uite, am ideea asta fiindcă eu știu cel mai bine cum se clonează cardurile. A venit cu atîta determinare: vreau să-mi răscumpăr greșeala. Înainte mai fusese și la Institutul de Criminalistică: hai că vă arăt eu cum se fură, vă învăț să vă apărați! Doi ani a lucrat cu noi la bancomat, venea cu trenul de la Sibiu, cu autobuzul, dormea pe la prieteni sau îl prindea dimineața la lucru. Noi am pus bani și resurse, el inteligență. N-a cerut niciodată bani, a făcut totul gratis. Dar pe brevet el e primul inventator, avem un contract semnat și va avea un procent din încasările afacerii cu bancomatul securizat”.
E om în toată firea Mircea Tudor, dar cînd vorbește despre Valentin al lui se fîstîcește. E doar emoționat și uneori, foarte revoltat: “În toată cariera lui infracțională, Valentin n-a încasat cine știe ce sume. Alții, din rețea, au furat, poate, milioane de euro și au primit la fel ca el, tot 5 ani. E nedrept. Un om ca el, atît de valoros, care și-a recunoscut greșeala și a încercat să și-o și răscumpere făcînd ulterior un serviciu României, ar trebui grațiat. Sunt 1,5 miliarde de euro pierderi în fiecare an din furt de date bancare și mai mult de jumătate au ca origine  criminalitatea din România. Pînă la urmă, el a demonstrat că tot noi am dat și soluția”.

Cinci ani îngrămădiți într-un bagaj

În iarnă, cînd instanța a decis să-l bage în pușcărie, Valentin și-a făcut singur bagajele și s-a pus pe așteptat Poliția. O săptămînă a așteptat-o să vină și să-l ducă odată. Orice, numai să nu-l mai chinuiască așa de tare cu așteptarea asta. Ba i-a și sunat. Într-un final, polițiștii au apărut într-o Miercuri și l-au lăsat cu tot cu bagaje în fața pușcăriei din Bacău. Cîteva ore acolo a stat, așteptînd “cazarea”. L-au băgat într-o cameră cu șoareci și ploșnițe.

“Peste tot curgeau pe tine candelabrele de ploșnițe. Te pișcau, îți sugeau sângele... eh, asta-i pușcăria”, povestește rîzînd. E puternic, deși în închisoare toată lumea îi zice “copilul”. Acum, că s-a mutat la pușcăria cea nouă din Vaslui, e mulțumit: are o cameră mică, albă și curată, pe care o împarte cu un violator, un tîlhar și cu încă trei infractori. Sunt, însă, băieți “liniștiți și buni”, unii citesc cărți, ne servesc cu bomboane și apă plată, spun “sărut-mîna” și “mulțumesc”. Ba chiar sunt discreți și nu-i citesc jurnalul lui Valentin. Îl respectă că el face grafică frumoasă din peniță și, la o adică, le face și lor tatuaje.

Cînd n-ascultă manele și nu se uită la Capatos, “colegii” privesc Răsăritul pe geam, să se simtă din nou oameni. Din Apus n-apucă niciodată să vadă decît niște urme violet. Sunt cînd triști, cînd frenetici să comenteze noi infracțiuni. “Copilul” se amestecă firesc printre ei, aparent liniștit și adaptat, în realitate încordat și vigilent, să nu-l atingă mizeria umană a închisorii. Altfel, a înțeles că pușcăria e lecția și școala lui: “Aici sistemul e făcut să te zdrobească psihic. Lupta e să reziști. Cînd știi că ai greșit și își asumi, trebuie să te ierți singur”.

Alina Turcitu,

Jurnalul.ro