«Cînd ajung românii să-şi spună cu toţii români?.. Termenul «român» cunoaşte o  afirmare progresivă în prima jumătate a  secolului al XIX-lea».
Lucian Boia, 2005, 2011

Prestigiosul istoric şi neobosit analist politic An.Ţăranu, comentînd evoluţia proceselor politice, a declarat, că, spre deosebire de chinuita Republică Moldovă, după unii tare învăţaţi – cu temelii controversate, viguroasa «Românie are naţiune». Nu este prima oară, cînd domnia sa, prezentă pe la toate televiziunile, îndeosebi la vorbăreaţa Politică tare sapientă, la ava.md, mai înainte în fulminantul său logos din 23.06.1990, neagă existenţa naţiunii moldoveneşti, a limbii moldoveneşti, a Statului Moldovenesc.

Din păcate, afirmaţiile multilateralului savant-politicon An.Ţăranu (în chestiunile menţionate, cel puţin) demonstrează, că dînsul este, după o formulă a lui Iu.Roşca, unul din «mulţimea de imitatori, în stare doar să preia slogane de-a gata». Este regretabil, că domnia sa nu a reuşit să ia cunoştiinţă de povaţa istoricului românesc L.Boia: «Trebuie să ştim despre ce vorbim (scriem) şi, mai ales, să nu ne grăbim să ne proclamăm prejudecăţile drept adevăruri generale şi imuabile» – veşnice, pe moldovenie.

Principiul etnologic fundamental potrivit căruia afirmarea denumirii poporului/etniei (etnonimului) şi a denumirii limbii lui materne (glotonimului) marchează închegarea conştiinţei de sine naţionale, deci şi a săvîrşirii procesului de zămislire a comunităţii etnice, este acceptat de majoritatea covîrşitoare a etnologilor, lingviştilor, istoricilor, unii chiar români. «Ce înseamnă popor?» – Se întreabă L.Boia în cartea România ţară de frontieră... Şi tot dînsul răspunde:

«Un popor (o etnie) se recunoaşte în anumite simboluri, repere istorice, culturale, politice. Mai întîi de toate are un nume! Putem oare vorbi despre un popor atunci cînd populaţia respectivă nu are conştiinţa apartenenţei la o comunitate şi CÎND NU SE NUMEŞTE EA ÎNSĂŞI ÎNTR-UN ANUME FEL?». Scrie şi tirajează de două ori fără frică şi prihană renumitul în Europa istoric român Lucian Boia!(2002, 2005).

Să vedem în care «repere istorice, culturale», geografice se reflectă numele băştinaşilor de la răsărit de Carpaţi şi de la sud de Carpaţi, pentru a putea fi «recunoscuţi ca popor».

  Spaţiul carpato-nistrean

Să vedem «numele care au şi de la sine şi la alte ţări străine» (Miron Costin) băştinaşii acestor spaţii.

                                                           În creaţia populară

Cu mare regret, cu o şi mai mare uimire constatăm, că asurzitor trîmbiţatele «băbeşti basne» (C.Cantacuzino) despre o misterioasă «ţară românească», despre niscaiva «rumîni» dintotdeauna şi de pestetot nu «se recunosc nici într-un reper istoric» (L.Boia), nu-şi găsesc reflectare nici într-o creaţie populară din zona sud-carpatică, nici într-un act emis de formaţiunea carpato-dunăreană din perioada ei de întemeiere şi statornicire.

Dar, poate, nu este chiar atît de jalnică situaţia populaţiei de la sud de Carpaţi, poate mai există careva nădejde de a se conştientiza ca «popor», «etnie». În cunoştinţă de cauza L.Boia scrie: «Sînt şi alte structuri sociale şi culturale, care pot închega un popor», subliniind: «principalul liant (= clei, cheag) este îndeobşte limba, o limbă comună...». În primul rînd, denumirea ei, ca piatră de temelie a conştiinţei de sine naţionale. Adevărul e tare vechi, dar este îmbucurător şi surprinzător faptul că un savant român se încumetă să atingă acest subiect.

Lingvonimul, denumirea limbii este «întîiul semn distinctiv şi cel mai caracteristic al unui popor». – Scrie cu siguranţă academicianul românesc Al.Zub.

Într-adevăr, denumirea limbii – glotonimul este cel mai timpuriu şi trainic însuşit însemn fundamental al unei comunităţi, al unui popor. Dar această comunitate trebuie să fie conştientizată: «Mai întîi de toate trebuie să aibă un nume!... Să se numească ea însăşi într-un anume fel» (L.Boia).

Judecînd după toate hrisoavele, după toate hîrtiile scrise de ea şi de alţii despre ea, nu ştim cum «ea însăşi se numea într-un anume fel» (L.Boia). Nici actele oficiale din culegerile academice Documenta Romaniae Historica B. I. Ţara rumînească (1247 – 1500), Documenta Romaniae Historica D. I. Relaţiile între ţările rumîne (1222 – 1456) nu divulgă acest secret.

În lumina axiomei: «limba unui popor se contopeşte şi se confundă cu naţionalitatea sa», în lipsa numelui – «într-un anume fel», comun, însuşit şi conştientizat, nu putem stabili, care este denumirea limbii sud-carpaticilor.

Fără îndoială, populaţia din zona carpato-dunăreană vorbea o limbă neolatină. Dar nu se ştie cum o denumeau. Astfel, sud-carpaticii, care nu «se numeau într-un fel anume», care pe parcursul a patru secole (1330 - 1700) încă nu se dezmeticiseră cum să-şi numească limba, nu întrunesc condiţiile strict necesare, formulate şi de L.Boia, care încheagă o mulţime de indivizi în «popor».

Absolut cu totul alta era situaţia moldovenilor, care aveau certificat etnic însuşit şi confirmat de ei înşişi încă din veacul XIII: moldovan/moldoveni (balada Mioriţa). Dacă se ştiau moldoveni, evident, vorbeau moldoveneşte, realitate confirmată de balada norodnică moldovenească Gruia şi fata cadiului (sec. XV – XVI).

Cît priveşte confirmarea în scris a denumirii limbii, şi moldovenii, şi sud-carpaticii se aflau în situaţii asemănătoare: pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea limba slavonă era limba cancelariei, bisericii, a actelor de tot felul. Cum numai graiul matern vorbit al moldovenilor a devenit instrument al culturii, limba moldovenească nu numai că a fost confirmată scris, dar a devenit şi obiect de studiu.

             Glotonimul limba moldovenească

             (mărturii interne):

            Sec. XV – XVI: Trei voinici... din gură moldoveneşti; 1572. Primul act scris moldoveneşte: Scrisoarea lui Tanasii Coceaga; 1588. Primul lexicon moldovenesc: Catastiful mănăstirii Galata; 1571 – 1590. Moldovenii au 7 (şapte!) acte scrise moldoveneşte; 1591. Psaltire in moldauische Sprache gezogen (tradusă în limba moldovenească) din biblioteca lui P.Şchiopu din Tirol; 1635. Primul tratat filologic, scris moldoveneşte: Despre limba noastră moldovenească de Gr.Ureche; 1636. «Evanghelia tălmăcită în limba moldoveneacă (на язык волоски) pentru credincioşii moldoveni (на поучене волохом верным) din scrisoarea mitropolitului Varlaam ţarului Mihail Fiodorovici; 1672. Primul dicţionar multilingv: Dicţionarul grecesc-slavon-moldovenesc-latin de N.Milescu Spataru; 1677. Al doilea studiu Despre limba moldoveneascăde Miron Costin; 1679. «tălmăcit din greceşte şi slavoneşte în limba moldovenească (волосский язык)» din scrisoarea mitropolitului Dosoftei către patriarhul Ioachim; 1716. Al treilea studiu despre limba moldovenească: De lingua moldavorum de D.Cantemir; 1716. Al patrulea studiu despre limba moldovenească: De litteris moldavorum de D.Cantemir; 1719. Vocabulario italiano-moldavo de Silvestro Amelio...; 1818. Limba moldoveneacă devine limbă oficială a «Basarabiei»; 1831. Limba moldoveneacă devine limbă oficială a Principatului Moldova; 1918. «Limba moldoveneacă, ca limbă oficială a statului este obiect de învăţătură obligator în toate şcolile Republicii Democratice Moldoveneşti».

Denumirea limbii sud-carpaticilor

(mărturii interne):

1521. Scrisoarea lui Neacşu: «прен църа румънъскъ»; 1602. Scrisoare privată: «румънъскъ»; ...1838. «Apare în Valahia termenul «românească» (V.Arvinte, 1983).         

Constatăm că în sursele cunoscute pînă astăzi (documente oficiale, acte particulare, menţionări ale unor călători, misionari), nu există nici pomeneală de vreo careva «limba rumînească» sau de altceva «rumînesc». «Termenul rumînă/rumînească se va referi la limbă, paralel cu denumirea de valahă, dar mai tîrziu, către mijlocul veacului XIX» (Al.Dîrul, I.Eţco, N.Raevskii, 1985).

 (Cu toate strădaniile ridicole ale lui Miron Costin şi întrebuinţările ocazionale la Varlaam şi Dosoftei: «ам тэлмэчит румэнеште пре лимбэ проастэ», 1686)..., cum a demonstrat lingvistul român Vasile Arvinte în monografia sa Român - românesc - România (1983): «În 1838 apare termenul românească».

În situaţia jalnică a lipsei oricăror probe scrise ale conştiinţei lingvistice româneşti pînă pe la mijlocul secolului al XIX-lea, rămîne fără nici o acoperire declaraţia istoricului L.Boia: «Formarea poporului român» înseamnă, de fapt, mult mai precis şi mai adecvat, «formarea limbii române».

Deci, despre vreun «popor român» şi despre vreo «limbă românească» pînă pe la mijlocul secolului al XIX-lea nu putem vorbi, fiindcă nu dispunem de dovezi că ar fi existat pînă atunci vreo conştiinţă naţională (românească), vreo conştiinţă lingvistică (românească). Istoricul român L.Boia a demonstrat şi a subliniat în repetate rînduri: «Termenul generic român cunoaşte o afirmare progresivă în prima jumătate a sec. al XIX-lea».

Cum a demonstrat în 1912 N.Iorga, «La 1812 «România» nu exista!». Acelaşi adevăr l-a repetat în 2002 L.Boia: «La 1800 nu exista nici cuvîntul România». Tot dînsul scrie apăsat: «Din acest moment – 24 ianuarie 1862 există cu adevărat România».

Slavă Domnului! Moldova există din 1359!

Conştient de aceste realităţi istorice, L.Boia este nevoit să constate: «Cert este că Ţara românească (Care? De cînd? – V.S.) şi Moldova au fost ţări diferite... Moldovenii... pînă în secolul al XIX-lea nu numai că au avut statul lor şi istoria lor distinctă, dar nici nu şi-au spus «români», ci moldoveni».

Vasile STATI