Rusia ne împinge în UE

Autor: Vlad LOGHIN

Mai în glumă, dar şi mai în serios, Rusia a devenit împingătorul Republicii Moldova în comunitatea statelor ce formează Uniunea Europeană. În loc să vină cu nişte proiecte economice şi umanitare atractive pentru ţările din CSI, după cum sugerau jurnaliştii ruşi de la o publicaţie periodică din Moscova, liderii de la Kremlin au pornit nişte acţiuni făţişe, dure, ostile, nesăbuite împotriva unor foste republici sovietice, inclusiv Moldova, care acum stau la răspîntii şi nu pot să decidă încotro să se îndrepte: înspre existenta şi funcţionala Uniune Europeană sau înspre o Uniune Eurasiatică, care rămîne un proiect politic abstract, o ficţiune, o momeală neruşinată, brutală şi cinică, o veşnică virtualitate a liderilor politici ruşi.

Efectul intervenţiilor agresive ruseşti, spre fericirea noastră, este contrar celui aşteptat şi grăbeşte, accelerează şi accentuează nevoia integrării europene. Pentru că, în primul rînd, aceste măsuri de intimidare dinspre autorităţile de la Moscova îi determină pe conducătorii structurilor europene să fie mai îngăduitori în ce priveşte condiţiile de semnare a acordurilor de asociere cu unele state din spaţiul post-sovietic, îi face să deschidă mai larg porţile pentru acestea, adică şi pentru R. Moldova. În al doilea rînd, exercită un impact puternic asupra guvernării de la Chişinău de a fi mai fermă în pornirea ei europeană, pune capăt stării de ezitare, dar şi compromite atitudinea binevoitoare a unei bune părţi a populaţiei ţării noastre faţă de orientarea eurasiatică. Pentru că, de fapt, de ce nu, ruşii, ucrainenii, bulgarii, găgăuzii cetăţeni ai R. Moldova şi-ar dori şi ei să se integreze în Uniunea Europeană.

Pentru început, haideţi să vedem cum administraţia de la Kremlin i-a provocat pe europeni, care, pînă a izbucni furia de la Răsărit, erau imparţiali, insistau pe o condiţie nestrămutată faţă de ţările care aspirau la UE: dorii să fiţi alături de noi, munciţi ca să vă ridicaţi la cerinţele noastre şi să ne respectaţi regulile. Însă, Uniunea Europeană a încetat să fie distantă, indiferentă, a renunţat la calitatea de juriu de îndată ce acum o lună şi ceva Moscova a pornit o campanie furibundă, duşmănoasă împotriva Ucrainei, care ţine să semneze acordul de asociere cu UE la Vilnius, ţară fără de care proiectul Uniunii Eurasiatice nu poate fi dus la îndeplinire. La început, Moscova a arătat că „nu-i plac” ciocolatele ucrainenilor, apoi alte produse din statul vecin, aşa încît mărfurile producătorilor din această ţară au fost oprite la hotarele Rusiei. Reprezentanţii puterii de la Kremlin au declarat fără a tăinui ceva ca prin interzicerea mărfurilor ucrainene se încearcă de a-i influenţa pe liderii de la Kiev să renunţe la orientarea lor proeuropeană.

Acesta a fost primul imbold care i-a determinat pe conducătorii de la Bruxelles să renunţe la poziţia lor de neimplicare şi neutralitate. Însă, de îndată ce au văzut că Rusia este pornită ostil împotriva ţărilor care se orientează spre Vest, aceştia au hotărît să nu mai rămînă indiferenţi, să stea deoparte şi au făcut o declaraţie prin care au condamnat Moscova, s-au solidarizat cu victimele acesteia. Astfel, şansele Ucrainei şi ale altor state, precum R. Moldova, de a semna acordul de asociere cu UE au crescut, iar Victor Ianukovici, care a cîştigat mandatul de preşedinte al Ucrainei anume datorită declaraţiilor sale pro-ruseşti, a rostit cu tărie, sfidînd presiunile Moscovei, că este hotărît ca niciodată să ducă ţara sa în Uniunea Europeană.

Dar cel mai tare i-a înţepat pe europeni şi i-a trezit din vis decizia Armeniei, care a anunţat că intenţionează să se integreze în structurile eurasiatice, renunţînd la Parteneriatul Estic. Liderii acestei republici, ademeniţi cu preţuri mai mici la gazele ruseşti, şantajaţi de Moscova că ar putea pierde Karabahul de Munte şi că ar risca ca ţara lor să fie ocupată de Azerbaidjan şi de Turcia în cazul integrării în UE, au cedat presiunilor Kremlinului şi au luat decizia să intre în Uniunea Eurasiatică. După această decizie politică a Erevanului, liderii de la Bruxelles au înţeles în definitiv că statele din parteneriatul estic, inclusiv Moldova, sînt lipsite de către Rusia de dreptul lor suveran de a decide cum să se dezvolte, cu cine să fie şi încotro să se îndrepte pentru a-şi asigura această dezvoltare lor şi nu este rezonabil, realist şi onest la urma urmei să ţină tinerele state la uşa UE. Astfel încît succesul Georgiei, Moldovei, Ucrainei la Vilnius este previzibil. Mai puţin va conta dacă statele care aspiră la integrarea europeană fac sau nu fac faţă exigenţelor anunţate anterior. Parafarea şi ulterior semnarea acordurilor de asociere va fi mai degrabă o decizie politică. La urma urmei, este o chestie de orgoliu a UE.

Acţiunile agresive, protivnice ale liderilor de la Kremlin au făcut ca Republica Moldova să se distanţeze tot mai mult de Rusia. După ce orientarea proeuropeană a actualei guvernări de la Chişinău nu a adus rezultate imediate, vizibile, după ce unele proiecte de legi inspirate şi susţinute de europeni, precum cele ce vizează drepturile minorităţilor sexuale nu s-au bucurat de sprijinul societăţii, o bună parte din populaţia ţării noastre şi-a schimbat atitudinea faţă de perspectivele, avantajele orientării spre UE. Drept confirmare, sondajele din anul acesta arătau că tot mai mulţi dintre moldoveni se orientează spre Est, susţin aderarea ţării la Uniunea Eurasiatică. Prin urmare, dacă s-ar fi organizat un referendum, nu se ştie dacă poporul ar fi votat integrarea europeană.

Dar a fost îndeajuns ca Moscova să trimită nişte „vulturi” de ai ei la Chişinău, de tipul lui Rogozin, să întreprindă nişte măsuri ostile faţă de mărfurile moldoveneşti şi capitalul de simpatie faţă de Rusia a pornit să se topească, iar orientarea eurasiatică să-şi piardă simţitor susţinătorii din ţara noastră. Încrederea că Rusia ne poate da mai mult decît Uniunea Europeană, că în Uniunea Eurasiatică ne vom simţi mai confortabil, vom fi mai respectaţi a fost spulberată de declaraţiile războinice ale lui Dmitri Rogozin, vicepremier rus, care ne-a ameninţat că Rusia ne va lua Transnistria, în mod oficial, că vom îngheţa la iarnă din cauza sistării livrării de gaze ruseşti în cazul semnării acordului de asociere de la Vilnius. Ameninţările acestuia i-a revoltat chiar şi pe unii ruşi de la Moscova. O gazetă din capitala Rusiei l-a criticat dur pe acest Rogozin, scriind că declaraţiile lui reprezintă o încercare disperată de a arăta că Rusia îşi menţine sfera de influenţă în CSI, că îşi doreşte permanent rolul de frate mai mare cu drept de a-i pedepsi pe membrii neascultători ai familiei.

Aberaţiile lui Rogozin i-a dezamăgit, i-a rănit pe acei cetăţeni ai ţării noastre, care nu puteau alege între Uniunea Eurasiatică şi Uniunea Europeană, care credeau că apropierea de Rusia le va aduce o viaţă mai bună, mai multă siguranţă. Bunăoară, am fost surprins să citesc undeva că fostul preşedinte al statului nostru, Petru Lucinschi, cu mulţi prieteni la Moscova, care nu a spus niciodată vreun cuvînt de rău despre Rusia, să declare după declaraţiile provocatoare ale lui Rogozin, precum că moldovenii nu nimic comun cu ruşii.

A dezamăgit şi patriarhul întregii Rusii şi al Moscovei Chiril care a venit în ţară noastră la cîteva zile după plecarea lui Rogozin. Toţi se aşteptau la nişte mesaje creştineşti, de împăciuire între oameni, însă pînă la urmă s-a văzut că vizita urmăreşte nişte ţinte politice. Ei şi dacă declaraţiile lui de la Chişinău încă au arătat cît de cît potrivite, atunci cuvintele rostite de patriarhul rus la Tiraspol de genul „poporul transnistrean”, apelativul ”preşedinte al statului transnistrean” au rănit demnitatea moldovenilor de pe malul drept al Nistrului, au sugerat că mai marele bisericii de la Moscova se dovedeşte un susţinător deschis al desprinderii Transnistriei de Republica Moldova. Încît, acelaşi Petru Lucinschi, dezamăgit şi de prestanţa lui Chiril, a declarat după plecarea acestuia că Moldova ar trebui să aibă propria biserică.

În sfîrşit, decizia Rusiei de a interzice vinurile moldoveneşti pe piaţa ei, precum şi ameninţările de a extinde ulterior embargoul asupra altor produse de ale noastre, a pus capăt oricăror iluzii, precum că Uniunea Eurasiatică poate deveni o comunitate civilizată de state, în care toţi membrii ei vor trataţi egal, se vor bucura de aceleaşi drepturi. Este clar că Rusia, după cum avertizau jurnaliştii de la Moscova, pretinde la rolul de frate mai mare. Un frate cam căpcăun. Da, este adevărat, sînt şi în cadrul Uniunii Europene state mai mari, state mai mici, dar nici unul dintre membrii acesteia nu dictează făţiş, categoric regulile de joc, nu îi tratează pe ceilalţi ca pe nişte vasali. Astfel, încît nu avem cum alege. Cît mai departe de Rusia, cît mai aproape de Europa.