Lumea şi-a ieşit din minţi. Înainte vreme, tinereţea mamei mele, erau deficitare cărţile de bucate. Trebuia să ai mari pile pe la librării ca să faci rost de o carte bună cu reţete. Din care cauză femeile se descurcau cum puteau. Şi dacă caut bine prin pod, poate găsesc caiete îngălbenite de-ale mamei, unde îşi nota cu grijă orice reţetă auzită de la prietene, colege şi vecine. O masă gustoasă, consistentă şi frumos împodobită era o mîndrie supremă pentru orice gospodină.

Azi deficitul în acest sens a dispărut. În magazine poţi găsi şi ochi de raţă, dacă doreşti. Nu mai este nevoie nici de caiete pentru reţete, orice publicaţie are o despărţitură dedicată bucătăriei, orice televiziune are o emisiune, unde vedetele ne arată cum fac mîncare. O problemă ar fi numai că lumea este cumplit sărăcită şi toate aceste delicii le poate vedea doar în presă sau pe ecrane. Ce-i drept, a dispărut şi moda mîncării „de saţ”. Azi tendinţele sînt altfel, şi cred că deja au început a fi obositoare cu această promovare obsesivă a alimentaţiei sănătoase. Problema e că „alimentaţia sănătoasă” a devenit o modalitate de îmbogăţire a unei mari cohorte de pseudonutriţionişti şi specialişti în mîncare folositoare. Şi pe acest fundal trezesc milă femeile care stau cu o frunză de salată pe farfurie şi calculează cu frenezie caloriile. Asta în timp ce au şi fără diete o siluetă destul de potrivită. Mare treabă regimul draconic nu face, în schimb ochii le devin sălbatici şi nervii cad la pămînt. De foame. Iar cel mai straşnic este că multe fete ajung în adolescenţă ferm convinse că scheletele sînt frumoase şi, ceea ce este şi mai straşnic, dacă nu se găseşte nimeni să le explice cum stau lucrurile şi să le pună pe calea cea dreaptă, există cazuri cînd se ajunge la finale tragice, irecuperabile.

Să nu fiu înţeleasă incorect. Nu pledez pentru îndopare haotică, renunţare la activităţi fizice şi alte obrăznicii ce ar însemna să ne ignorăm corpul şi sănătatea. Numai că orice formă de fanatism este periculoasă, nocivă chiar aş spune. În fapt lucrurile stau simplu de tot: alimentaţie echilibrată, fructe-legume, dulce-făinoase mai puţin, carne slabă, peşte, dacă nu-i timp şi posibilitate pentru sport, atunci scările blocului-oficiului se vor urca pe jos, la fel cum se va merge pînă la magazinul-piaţa din apropiere, oricînd e posibil se va sta la aer curat, mai multe preocupări, comunicare, hobby-uri şi mai puţină lîncezeală pe canapea, periodic consultaţii la medicul de familie cu investigaţiile de rigoare şi parcă ar fi suficient, dacă nu sînt alte indicaţii ale specialiştilor sau necesităţi. De ce dar au sorţi de izbîndă pe internet şi nu numai aceşti guru ai mîncării care chipurile te face fără moarte?

Oameni absolut sănătoşi, care ştiu despre diabet doar de la televizor, calculează cu fanatism zahărul consumat şi-l înlocuiesc cu o sumedenie de porcării sub formă de substituenţi, îndulcitori artificiali care sînt mai periculoşi decît zahărul natural sau nu mai vorbesc de miere. Zahărul este moartea albă, sarea – la fel, cafeaua este moartea neagră, pîrjoalele – moartea grasă, condimentele – moartea chipărată, prăjiturile – moartea dulce, alcoolul tot este moarte, numai că veselă şi multicoloră. Iar toate acestea sînt înlocuite cu naiba ştie ce, numerotat şi cifrat pe etichete, pe care nu le mai înţelege nimeni. Dar se ştie din reclamă că ele sînt „sănătoase”. Nu demult am auzit o poantă: „purceii şi vacile de-atîta zîmbesc cu veselie pe etichetele produselor pentru că ştiu că lipsesc acolo cu desăvîrşire”.

Francezii sînt mari şi recunoscuţi gurmanzi. Şi le place să mănînce bine, gustos, rară masă trece fără o sticlă de vin, caşcavaluri grase, baghete crocante, deserturi copioase, celebrul croasant nu numai că este gras, dar mai este şi aluat proaspăt – O, Doamne! – catastrofă pentru nutriţioniştii înnebuniţi de socotirea caloriilor. De ce dar francezii nu sînt o naţiune obeză, spre deosebire de americani, obsedaţi de aşa-numitul mod sănătos de viaţă, alergatul de dimineaţă şi mîncarea din cutie. Pentru că francezii fac totul cu plăcere – mănîncă, beau, fac sex, se distrează, lucrează. Iar această pasiune de-a face totul cu plăcere, de a trăi fericit, înlocuieşte benefic mania de a calcula indicele glicemic şi a separa mîncarea. De aceea orice nutriţionist bun va recomanda alimente gustoase, calitative, mîncate cu măsură, dar şi cu plăcere, fără violarea propriului organism care este impus să mănînce stevie în timp ce el geme după un steak cu sînge. Nu avea oare dreptate Omar Khayam, cînd scria „Pentru a trăi viața cu înțelepciune, ar trebui să știi de multe. Pentru început reține două reguli importante: Mai bine mori de foame decît să mănînci orice s-ar nimeri. Și fii mai bine singur decît cu oricine-ar fi”?

E o prostie să trăieşti şi să mănînci, conducîndu-te de televizor, internet şi cărţi de calitate îndoielnică. Pînă mai nu demult auzeam că grăsimile sînt dăunătoare, iar colesterolul omoară, azi la aceeaşi emisiune, de la aceeaşi prezentatoare aud cu uimire că slănina de porc este chiar folositoare, iar colesterolul este şi bun. Pînă acum ştiam că două litri de apă trebuie să le bei neapărat pe zi, fără a lua în calcul supa, ceaiul, cafeaua şi alte lichide, azi aud că nu, trebuie să bei atunci cînd vrei şi atîta cît cere organismul. De aceea am cam început să scuip pe aceşti „specialişti” în nutriţie care au ajuns mai mulţi decît puricii pe cîinii maidanezi. Eu am mult de lucru, copii care cer încă şi mai multă grijă şi atenţie, din care motiv îmi rămîne prea puţin timp să mă ocup de prostii. Totodată, nu-mi este deloc apropiată ideea de a mă lipsi de ceea ce-mi place. În lume sînt prea multe lucruri frumoase şi plăceri care chiar nu merită să fie ignorate, inclusiv mîncarea gustoasă. Desigur, că toate acestea se încadrează în nişte limite adecvate. Fobia mea mare sînt diferite alimente în cutii şi pachete, cu termen de valabilitate de 24 de luni, bunăoară, semifabricatele congelate, pîinea umflată de o tonă de drojdie, produsele de culori fosforescente ş.a. În schimb, nu voi refuza niciodată o ieşire cu prietenii la un grătar cu o bucată de carne sau un peşte fript, un lighean de salată şi un vin bun de la sud. Week-end-ul, de obicei, înseamnă ceva „bunişor” pe care îl gîndim cu familia încă de miercuri. Fata mea are 17 ani şi ştie să facă mîncare. O învăţ eu, bunică-sa, mai prinde şi ea de pe undeva ceva interesant. E o deprindere bună. Pentru că pînă la urmă sîntem ceea ce mîncăm, iar mîncarea bună trebuie să simtă mîna şi mai ales sufletul gospodinei. În acelaşi timp, faptul că apreciem în familie o masa bună, nu înseamnă că avem o tonă şi ne este indiferent. Totul se ţine sub control, dar acest control se face din plăcere şi nu din nişte obligaţii inventate.

Lilia GRUBÎI