Rainer Maria Rilke a fost una dintre marile personalități ale secolului XX. Aproape că nu există vers al lui care să nu miște ceva adînc în tine, iar noțiunile lui de meditație transcendentală și de simțire neîngrădită de rațiune sau disociere ni se par moderne chiar și pentru lumea de azi.

Rilke refuza psihoterapia (deși era prieten cu Freud) nu pentru că nu ar fi fost convins că l-ar fi ajutat cu suferința lui (depresia și anxietatea), ci tocmai pentru că știa că l-ar ajuta. Cuvintele lui (pasămite pentru iubita lui pe care o împărțea cumva cu Freud și Nietzsche, celebra Salome) răsună și astăzi, peste veacuri, pentru orice creator sau artist: ”Nu vreau să-mi pierd demonii, pentru că simt că așa mi-aș pierde și îngerii”. Mai pe larg și mai sincer, explica cum se teme că nu va mai putea scrie nici măcar un vers dacă și-ar trata depresia și anxietatea, respectiv dacă nu ar mai simți durerea cu care avea o relație cu totul specială.

Ce nu refuza Rilke, în schimb, era să fie ”salvat” iar și iar de tot felul de femei bogate în care activa în neștire, negreșit, o grămadă de simțăminte de mamă, de confidentă, de amantă, de adoptatoare de maidanezi (mi-a venit acum un vers din Marianne-ul lui Cohen), de tot ce vă imaginați. Idealizîndu-și existența lui nomadă, de cerșetor ambulant aproape, poetul făcea couchsurfing la greu înainte să fie cool. Așa se întîmpla și într-o Toamnă tîrzie din 1912, cînd Rilke o ardea la celebrul castel Duino (care tronează amețitor de pe o stîncă solitară, deasupra Mării Adriatice), ca invitat special al prințesei proprietare. În timpul unei plimbări prin furtună, pe marginea acelei stînci, i-ar fi venit inspirația pentru ceea ce specialiștii consideră cele mai bune poezii ale lui – cele zece elegii Duino.

Și tot atunci a revenit la subiectul demonilor și al îngerilor, care brusc, de pe acele stînci din Trieste, i s-au părut unii și-aceiași. ”Dacă mi-aș striga durerea acum, ce înger ar sta să o asculte?”, se întreabă retoric brusc, în timpul acelei plimbări. Acesta a devenit și versul primei lui elegii. Care, ca de obicei, vorbește despre tot ce e important în viață, despre awe-ul atît de discutat în acele vremuri, despre durere și fericire ca fețe ale aceleiași monede.

Vă las cu un fragment din ea:

”Căci frumosul nu e altceva

Decît începutul ororii pe care cu greu o îndurăm.

Dacă el ne uimește, e doar pentru că, nepăsător și cu dispreț,

nu ne distruge. Orice înger este cumplit.

Și astfel mă înfrînez și, într-un sumbru hohot de plîns,

Îmi înec ademenitorul instinct. Of, cine ne-ar putea ajuta?

Nici îngerii, nici oamenii... Doar înțeleptele animale presimt și știu

Că nu ne putem simți acasă, în lumea asta prea mult explicată.”

Sursa: Mantzy, scriitor