Românismul ortodox nu este ideologie…

Autor: Benedict CIUBOTARU

Este o viziune ştiinţifică, prin prisma identităţii ortodoxe de om, asupra experienţei creştinilor din această parte a lumii – spaţiul carpato-pontic – de la începuturile lor şi pînă la sfîrşitul veacurilor. Este echivalentul a ceea ce la ruşi se cheamă „russkaia ideia” – ideea rusă. Acest concept-emblemă al culturii identitare ruseşti declară drept unică piatră de temelie a „rusităţii” responsabilitatea statului ruşilor pentru perpetuarea Ortodoxiei ca a singurei credinţe revelate de către Dumnezeu tuturor oamenilor. Ruşii sînt ruşi atît timp cît ei sînt nu numai ortodocşi, dar şi protectori ai Ortodoxiei în această lume, mai exact, ai instituţiilor societăţii care împiedică lucrarea în lume a „tainei fărădelegii”. Bineînţeles, acest concept-cheie nu mai face parte din mentalul colectiv al populaţiei majoritare din Federaţia Rusă şi este cu totul străin actualilor găzdaşi ai Kremlinului. Această „idee rusă” a fost expulzată din Rusia încă în martie 1917 prin lovitura de stat care l-a detronat pe Sfîntul Împărat Nicolai II şi a pregătit terenul pentru instaurarea terorii roşii a bolşevismului leninist-troţkist.

Românismul ortodox reprezintă reacţia firească a unui popor, a celor care nu se lasă înstrăinaţi de experienţa lor istorică, de cea a înaintaşilor lor, de credinţa mîntuitoare, de simţul înnăscut al Adevărului – căci în fiecare suflet trăieşte chipul şi asemănarea Creatorului, chipul lui Iisus Hristos – Calea, Adevărul şi Viaţa.

„Românismul” liberal, cel promovat cu atîta îndîrjire şi, deseori, chiar cu impertinenţă de către exponenţii clasei politice din România (căci „românească” nu avem nici un temei să-i spunem, deoarece această clasă politică este chiar mai antinaţională decît cea din Republica Moldova) are şanse de izbîndă la est de Prut numai odată cu deznaţionalizarea deplină prin descreştinare a băştinaşilor locului sau în cazul în care moldovenismul proletcultist nu va fi cumva mai eficient în descreştinare şi deznaţionalizare decît euroromânismul. Căci aceşti băştinaşi mai sînt, deşi într-o măsură mereu în scădere, exponenţi ai românismului ortodox fără să îl numească aşa, deoarece etnonimul de „român” este tot mai intens şi aproape de limita ireversibilităţii compromis şi devalorizat de propaganda brutală a pseudo-românismului liberal, mai exact, a anti-românismului europeoid, anticreştin şi antihristic.

Aici este cazul să reproducem un citat foarte grăitor din moldoveanul Eminescu:

„Dar, domnilor, mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adînc se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi nu aveau voie să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale.” („Din manuscrise”. Opere, vol. IX, pp. 459-460.)

„Românismul” liberal, secondat de versiunea hiper-vulgară a românismului păgânesc, au în calitate de unic şi principal duşman anume românismul ortodox, mai exact, valorile lui – cele supreme – Ortodoxia, memoria şi experienţa istorică a românimii. Scopul acestor două ideologii este desfiinţarea definitivă şi ireversibilă a oricărei umbre de românism autentic ca expresie fidelă a Ortodoxiei. Este desfiinţarea fenomenului românesc ca atare. Este etnocid.

Unionismul nu poate fi necondiţionat

Unionismul, ca ideologie, este folosit de la 1859 încoace ca un produs al românismului liberal prin care se urmăreşte strict înrobirea şi celor de la est de Prut de către oligarhia financiară antiromânească care deţine în proprietate monopolistă „Statul Român Modern” – de la întemeierea lui pînă la căderea lui sub regimul sovietic şi care l-a preluat după 25 Decembrie 1989 (căci „revoluţia” „decembristă” s-a făcut tocmai pentru a reinstitui acest monopol). Cei de la vest de Prut sînt înrobiţi din 24 Ianuarie 1859 şi care se află astăzi în faza terminală a deznaţionalizării lor prin descreştinare masivă şi ontologică – metoda esenţială fiind înlocuirea Ortodoxiei adevărate cu un aliaj anticreştin şi antihristic al ecumenismului, serghianismului şi filetismului. Unionismul nu poate fi necondiţionat aşa cum ni-l prezintă unioniştii de meserie sau cei înşelaţi de propaganda euro-românismului. Problema unionismului poate fi abordată (nu zic şi „rezolvată”) numai şi numai de pe poziţiile Ortodoxiei, dacă vreţi, ale românismului ortodox. În caz contrar, unionismul nu este nimic altceva decît etnocid, iar în cazul aplicării lui forţate este şi genocid al românilor, inclusiv al celor de la vest de Prut: după „unire” nu va mai fi nevoie de români în general – acum ceea ce a mai rămas din români serveşte doar ca momeală pentru moldovenii nemoldovenişti (adică pentru cei autentici) de la est de Prut.

La ora actuală, adică după 1990 încoace, românismul liberal este ideologie de stat atît în România (de fapt, în „statul „român” modern”), cît şi în Republica Moldova (cu o oarecare repliere în perioada guvernării lui Voronin). Românismul ortodox este prigonit în „România” prin faptul că este marginalizat la maximum. Românismul păgînesc este sprijinit de unii exponenţi ai clasei politice „româneşti”, dar, mai cu seamă, din străinătate. În Republica Moldova moldovenismul proletcultist este brand-ul politic al cîtorva partide, principalul dintre care este Partidul Socialiştilor din Republica Moldova (celelalte sînt Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, partidul „Patrioţii Moldovei”, Partidul Social-Democrat din Moldova şi alte cîteva, toate fiind fie în opoziţie parlamentară, fie în cea extra-parlamentară).

Românismul liberal a „evoluat” de la generaţia dezaxată a paşoptiştilor care mai sinceri, care mai vicleni, şi precursorii spirituali ai acestora („şcoala ardeleană” a „românilor” greco-catolici gen Petru Maior, Treboniu Laurian şi alţii) la ceea ce azi avem în scriitura degenerescent-intelectualistă, antihristică şi antiromânească a patapievicilor, margandreilor, baconschilor, vulpedanilor – numele lor e legiune. Moldovenismul, însă, a evoluat în sens invers: de la tot soiul de moldovenişti gen Kornfeld şi Rafalovici sau Mohov şi Sovetov la pragmatici ca Stati şi Nazaria (deşi mai persistă urmaşi mai mult sau mai puţin fideli sau conştienţi ai moldovenismului troţkist în asemenea propagandişti ai „moldovenismului” ca Şornikov). Moldoveniştii de astăzi recunosc cu toată dezinvoltura că limba român(easc)ă şi cea moldovenească se deosebesc numai prin denumire şi că moldovenii lor (ai moldoveniştilor) au foarte mult în comun cu românii – şi etnogeneză, şi etnografie, şi istorie, şi cultură şi persoane emblematice, deşi, oricum, au şi un pronunţat specific psihologic şi identitar, ceea ce le permite să insiste asupra „moldovenităţii” lor separate de românitate. Oricum, sechelele proletcultismului sînt încă departe de a fi depăşite.

Spre deosebire de doctrinele plurale ale românismului (deci, avem nu un românism, ci, după cum am văzut, avem cîteva românisme reciproc incompatibile şi reciproc desfiinţătoare), există, deocamdată, o singură ideologie deplin închegată a moldovenismului – cea proletcultistă. Este adevărat că după 1994, cînd la putere în Republica Moldova a venit Partidul Agrar-Democrat alcătuit din preşedinţii colhozurilor sub îndrumarea foştilor nomenklaturişti ai partidului comunist al Moldovei, s-a lansat, destul de sfios, o lucrare de modernizare a moldovenismului interbelic. Acest proces, însă, nu s-a soldat, pînă în prezent, cu vreo sinteză care să corespundă cît de cît unor minime rigori ştiinţifice.

Între ideologia moldovenismului și cea a românismului liberal mai există o deosebire de esență. Moldovenismul are nevoie de românismul liberal, deoarece acesta îi legitimează existența, ”utilitatea”. Românismul liberal, în schimb, nu are nevoie de moldovenism. Ba mai mult, românismul liberal este vital interesat în dispariția oricărui fel de românism, mai exact, nu a denumirii de ”român”, ci de esența fenomenului românesc, adică de valorile fundamentale care structurează acest fenomen și care i-au dat naștere – Ortodoxia și, ca urmare, memoria istorică a supraviețuirii ortodoxe în jurul Carpaților și a Dunării inferioare. Atît timp cît există comunități care păstrează aceste valori, fie și într-o formă restrînsă, românismul liberal este în primejdie: se păstrează astfel și posibilitatea renașterii acestui fenomen. Existența oricărei forme de românism ortodox, fie și nenumit astfel, reprezintă o alternativă ontologică la pseudo-românismul impus României moderne și, acum, celei post-moderne. Românismul liberal este interesat în dispariția Moldovei, indiferent în ce mod – ori prin încorporarea ei la Ucraina, ori la Uniunea Europeană, ori la ”România”. Principalul e să dispară, să nu mai reprezinte un reproș, chiar o învinuire tăcută împotriva românismului liberal prin faptul însuși al existenței sale, fie și cît de cît creștinești.

Moldovenismul întrucîtva modernizat (de fapt, parţial adaptat la noile realităţi geo-culturale) nu este deja anticreştin, dar este neştiinţific, deşi nu este anti-ştiinţific ca versiunea vulgarizată a românismului păgânesc. Asumarea valorilor pe care le exprimă şi le mărturiseşte românismul ortodox poate constitui un răspuns ferm, invulnerabil, indestructibil şi mărturisitor dat propagandei viclene şi antinaţionale a celor două ideologii anti-româneşti pretins româneşti, dar şi „moldovenismului” proletcultist. Această asumare, odată cu valorificarea smerită şi recunoscătoare a moştenirii şi experienţei spirituale, culturale, istorice pe care o tezaurizează Ortodoxia – nu numai în spaţiul românesc, dar în întreaga lume odinioară ortodoxă – poate servi drept piatră de temelie la rezidirea statalităţii populaţiei de la Răsărit de Prut, izbăvindu-o din starea de populaţie şi redîndu-i statutul pierdut de popor. Căci populaţia este obiect al statisticii, iar poporul este un subiect al culturii. Iar fără această subiectualitate culturală nu poţi fi subiect al istoriei. Poţi fi doar animal dotat cu „raţiune”, şi aceea una animalică, de dobitoc.

Acesta ar fi un prim răspuns la problema identităţii băştinaşilor de la est de Prut. Este şi o mărturisire de credinţă.