10 motive pentru care Partidul Comuniştilor din Republica Moldova nu va reveni la putere atît timp cît la cîrma lui se va afla Vladimir Voronin

Autor: Valeriu RENIŢĂ 

Recent, Vladimir Voronin a refuzat invitaţia premierului Leancă de a susţine o dezbatere serioasă pe problemele ţării la M-1. În scrisoarea sa, trimisă şi presei, Voronin a lăsat să se înţeleagă că va reveni la Televiziunea publică doar pe calul bălan al puterii… Dar, întrebarea este: îl mai aşteaptă oare cineva?

Observ că tot mai mulţi comunişti de rînd ajung la convingerea că Voronin a devenit pentru PCRM o povară. La rafala unui vînt politic mai puternic el ar putea strivi partidul sub greutatea sa ca un copac mare cu rădăcinile putrezite. Dacă nu reuşeşte o schimbare în bine a conducerii, PCRM riscă, în cel mai bun caz, să devină în următoarele cicluri parlamentare o strîmtă colivie de aur, confortabilă doar pentru cîteva vieţuitoare de elită.

Din păcate, Voronin a ratat momentul, cînd îşi mai putea părăsi onorabil formaţiunea, ori să revină, ceea ce este şi mai dificil, la drumul său politic de odinioară.

Mai jos, voi expune motivele eşecului politic al lui Voronin.

1. Lipsa de informare

O axiomă: lipsa unor surse alternative de informare devine fatală pentru liderul care-şi construieşte o verticală a puterii. După 2005, oamenii din eşalonul doi şi trei ai puterii şi ierarhiei partinice erau practic lipsiţi de posibilitatea de a comunica, chiar telefonic, cu Voronin. Către 2009 el mai avea încredere în doar doi-trei inşi, iar azi, probabil, în unul singur. Dar SIS, MAI? Păi, depinde cum ţi se oferă informaţia, ca de la soldat la soldat, ori în cheia sindromului Stockholm. Mass-media? Voronin n-a crezut niciodată ziarelor. Pierderea simţului realităţii este motivul principal al eşecului lui Voronin. Drept urmare, modelarea greşită a problemelor, ultimul exemplu fiind cel al „revoluţiei de cafenea”.

2. Dezeroizarea

Coroana regală a căzut de pe fruntea lui la 7 aprilie 2009, consecinţă a deligitimizării puterii, fapt ce a condus şi la înfrîngerea PCRM. Pînă la acea dată, majoritatea îl considera pe Voronin, fără tăgadă, drept lider popular, erou, care şi-a adus de trei ori la rînd partidul la victorie parlamentară. De la dragoste la ură, însă, nu e decît un pas, atunci cînd te laşi pălmuit în piaţă de mulţime şi admiţi ca sute di tineri să strige dintr-un capăt în altul al ţării că regele e gol. Cum altfel putea primi vestea poporul despre pîngărirea simbolurilor puterii, după lovitura de graţie în instituţiile de bază ale administraţiei centrale?

3. Ţinta falsă

Odată cu creşterea imperiului financiar a lui Voronin şi cu transformarea iubitului său fiu într-un oligarh neprihănit, partidul pierdea din vedere scopul principal al comuniştilor, suprasarcina. Muţimea a înţeles repede, ajutată de opoziţie, că noua societate socialistă promisă încă în 1998, la primele alegeri cu participarea PCRM, nu e decît o o teribilă minciună, o cacealma, cum zic jucătorii de cărţi. Pînă în 2005 Vladimir Nicolaevici ţinea mai mult la ţară, decît la bani. După 2005 – viceversa. Au fost supuse contrafacerii şi noţiunile programatice. Socialismul egala cu un soi de liberalism roşu. Ţara – cu partidul. Partidul- cu cîrmaciul. După 2009 revoluţia socialistă a devenit un soi de satyagraha mioritică, de fapt un motiv de revanşă sau vendetă politică.

4. Administrarea diletantă

În echipa lui Voronin nu exista frică de autoritarism. Dimpotrivă, exista o înţelegere clară a autoritarismului, la fel ca şi în cazul „tigrilor asiatici”, ca o chezăşie a trecerii ţării la un model economic mai eficient. Numai că după 2005 nu mai exista echipă. Lipsa deschiderii în administrarea partidului şi a statului a condus la birocratizarea excesivă a sistemului, la lichidarea democraţiei interne. Nici chiar miniştrii, nici secretarii raionali de partid, adică factorii de decizie (со-decision-makers) nu făceau parte din echipa liderului. Pentru realizarea unor rezultate pozitive, însă, e nevoie ca managerii să fie consacraţi în cele mai mici detalii ale planurilor şefului de stat. Aşa se procedează chiar în dictaturile militare ori economice eficiente, încă de pe timpurile lui Tamerlan, pentru ca fiecare conducător să conştienizeze rostul şi resursele subdiviziunii sale.

5. Miza fidelităţii

Voronin a dezapreciat bogatul potenţaial uman al partidului său. Pînă la urmă, selectarea cadrelor s-a redus la un singur criteriu – fidelitate faţă de stăpîn. Treptat, a fost înconjurat, obiectiv, de conformişti şi rude. Comitetul Politic Executiv, altădată organ autoritar, a devenit o sculă în mîinile preşedintelui PCRM. Au fost marginalizaţi toţi vechii tovarăşi de partid, care puteau să-i replice tăios, dar care-i serveau drept reazem de nădejde. Locul lor l-au ocupat nişte imberbi obraznici şi certăreţi, care şi-au făcut cursurile de piolitilogi în universităţi obscure . Rar ca cineva dintre aceştia să fi reuşit ceva în viaţă. Folsindu-se de oameni ca de scrumieră, Voronin s-a ciocnit şi de drama transmiterii puterii. S-a ajuns la trei candidaţi, care urmeză să moştenească tronul bătrînului, un ideolog, un top-manager şi o rudă, convenţional vorbind. Fiecare dintre ei are cîte un handicap, care îl autoexclude de la cîrma puterii. Primul nu ştie limba majorităţii partidului şi poporului; al doilea nu are popularitate şi experietnţa necesară; al treilea chiar nu are nimic, în afară de setea de parvenire.

6. Pierderea războiului informaţional

Pe anumte direcţii de activitate Voronin permitea şi încuraja improvizaqţii cu caracter liberal, dar nu şi în domeniul mass-media. Aici abordarea era, fără exagerare, pur sovietică. Autorul acestor rînduri cunoaşte din lunga experienţă de ziarist cît cîntăreşte libertatea cuvîntului în expresie moldovenească, dar, oricium, să faci în secolul XXI presă de tip totalitarist, este cel puţin, ineficient. Paginile ziarelor controlate de PCRM sînt oferite doar ca loc de execuţie pentru persoane de altă orientare ideologică. Atunci, ca şi acum, nici o aluzie la critica liderului de partid! Sigur, ar merita un studiu aparte această experienţă extravagantă în era globalizării. Fiind prost pregătită chiar şi pentru o schimbare de decor democratic, presa comunistă de partid s-a expus noilor realităţi cu părţile sale vulnerabile. Oricum, m-am pronunţat şi mă pronunţ împotriva închiderii televiziunii NIT. Voronin dsipreţuia jurnaliştii, pentru el aceştia fiind un fel de scribălăi, gata mereu să-i facă sluj. Şi la putere, şi în opoziţie ziariştii de la „Komunistul”, bunăoară, erau cei mai prost plătiţi jurnalişti din Chişinău. Lipsea la fel, o structură informaţional-analitică, un fel de intelligent service, care prinde bine oricărui partid care se respectă. Voronin, însă, nu irosea banii familiei pe asemenea „fleacuri de lux”. Pare ridicol, dar Voronin se zgîrcea la bani atunci cînd era vorba să-şi plătească propriul viitor. Astfel, presa controlată de el nu era nici măcar comunistă, ci fadă, goală, lipsită total de libertate, deci falsă. Nu era o presă de stînga, ci presă de familie.

7. Desconsiderarea aliaţilor

Acest subiect e atît de vizibil exploatat, încît nu mai necesită osteneala argumentării. Voronin a văzut mereu în aliaţi interni şi externi condrumeţi de vreme rea, idioţi utili. Utili lui, personal. Dacă Voronin ar fi fost un politician pragmatic, nu egoist, poate că şi ţara, ori cel puţin partdul lui, s-ar fi ales cu ceva în urma tragerii pe sfoară a aliaţilor. Urmărindu-şi propriile scopuri şi ambiţii, Voronin a reuşit într-o perioadă destul de scurtă, la scară istorică, să se lepede de două ori şi de aliaţii moscoviţi şi de cei de la Bruxelles. Cu cît dispreţ şi nonşalanţă a abandonat liderul PCRM angajamentele luate faţă de politicienii din opoziţie, care l-au sprijinit la postul de preşedinte în 2005, sacrificîndu-şi electoratul! Şcolile vieţii nu l-au învăţat pe Voronin să se ţină de cuvînt. De aceea, în 2009 el nu a putut găsi un singur vot pentru a rămîne la putere. Tocmai de aceea în aprilie a aceluiaşi an în liderul PCRM „s-a tras” şi din Est, şi din Vest. Dar nici aceste dramatice evenimente pentru dînsul, pentru partidul său şi pentru ţara sa nu au avut darul să-l înveţe minte pe capriciosul bătrîn. Ultimul aliat înşelat (chiar ultimul să fie?) s-a nimerit să fie Victor Şelin, liderul PSDM. Mai întîi, urmărind presupuse interese partinice, Şelin a fost adus de comunişti în braţe, ca un adevărat mandarin, la etajele de sus al Parlamentului, rupînd cordoanele serviciilor de pază, după care a fost aruncat jos, ca un sac de gunoi. Voronin numai cît nu şi-a scuturat teatral mîinele în faţa camerei de luat vederi. Păi cum altfel, decăt ca un exemplu de cinism şi obrăzinicie putea fi înţeles apelul recent al lui Voronin către partidele de stînga de a face un front comun contra coaliţiei de guvernare?

8. Arderea ereticilor

Jocul preferat al lui Voronin e să facă din aliaţi duşmani, iar din amici – inamici. El, de fapt, nu are nevoie de tovarăşi. La mintea unui miliţian orice om e un eventual trădător, criminal, nulitate. Voronin nu crede nimănui, sursa aproape exclusivă a adevărului despre om servindu-i pîra. Practica denunţurilor se încuraja în PCRM, numai unul Dumnezeu ştie cîţi oameni a dat Voronin afară de la lucru, inclusiv din partid în baza unor fapte neprobate. Să pleci de la Voronin nepătat era, practic, imposibil, cunosc doar un singur caz în acest sens, al unui şef de cancelarie guvernamentală. De regulă, erai condamnat. Indiferent, dacă plecai de bună voie, ori de nevoie, ţi se lipea eticheta de trădător. Trădătorii erau de două feluri: cei cu funcţii înalte - trădători plătiţi (se numea, de regulă şi plata tădării, de la unu la trei milioane, fără a se indica valuta), şi cîrtiţele, informatorii duşmanilor ideologici. S-au adunat, însă, prea mulţi de amîndouă felurile şi asta nu poate să nu bată la ochi. Atîţia membri importanţi şi mai puţin importanţi puşi la zid nu poate să nu afecteze buna reputaţie a întregului partid. Dar, obiectiv, acest penibil spectacol de ardere a ereticilor pare să nu mai aibă sfîrşit, pentru că dragostea faţă de liderul PCRM se explică prin accederea în listele de partid pentru alegerile de diferite nivele. Recent, un deţinător de fotoliu parlamentar m-a admonestat într-o reţea de socializare, afirmînd categoric că a pleca de lîngă Voronin înseamnă a te înjosi! Ce înseamnă, în acest caz, să rămîi lîngă Voronin?

9. Ipocrizia ideologică

Acum cîţiva ani, comuniştii şi-au putut trage pe ei o haină ideologică mai ca lumea, la modă, s-ar putea zice, un brand nou, european, de stînga. Locul salopetei marxist-leniniste slinoase l-a luat „guleraşul alb” al proletariatului cunoştinţelor. Dar de la noua îmbrăcăminte continuă, însă, să aducă a cîrpă. În ea te mai poţi duce de două ori pe an la monumentul lui Lenin, de ziua naşterii şi de ziua morţii, primăvara şi vara, ca la o sărbătoare a solstiţiului de tradiţie nouă. Tradiţia conţine pe de o parte toflerianul „şoc la viitorului”, iar pe de alta – crucişătorul „Aurora”, care acoperă de o manieră stîngace lovitura exemplară de stat a lui Troţki. Dogmă şi revoluţie – două părţi ale aceleiaşi monete îndrăgite de liderul PCRM. Sigur, nu e greu să-ţi dai seama că ideologii comunişti au încercat să îmbine în noul program al PCRM realităţi partinice contradictorii: aripa tînără paneuropeană şi cea a veteranilor; globalizarea sălbatică şi conservatismul nostalgic. Dar pentru Voronin aceste contradicţii e ca valuta cu care-şi procură spaţiu de manevră politică: unde îmi doresc, într-acolo o apuc, azi cu lumpenii, mîine cu milionarii; azi cu ruşii, mîine cu nemţii. Aceasta este doctrină liberal-comunistă de croială voroninistă. Important este că bunelul împietrit pe postament, ca un idol, nu poate să-ţi dea replica.

10. Bluful psihologiei de învingător

Parada victoriei lui Voronin în viitoarele alegeri e plapuma de şagrin, cu care regele încearcă să-şi acopere goliciunea. Comandantul suprem al PCRM e tare în ofensivă, e bun la putere, dar e prost în retragere, neputincios în opoziţie. De aceea Voronin trăieşte cu ziua de mîine, nu cu cea de azi. Pshilogia de învingător afişată de comunişti cu şi fără prilej se bazează pe ratingul înalt al ex-preşedintelui. O victorie proiectată în viitor, însă, este întotdeauna o problemă, la fel ca şi mult tirajata altădată „inevitabilitate” a venirii comunismului. Pentru a nu transforma victoria în eşec, aşa cum s-a întîmplat la ultimele două alegeri, Voronin ar trebui să adune voturile a peste 50 la sută din alegători, ceea ce este dificil în oricare din scenariile politice imaginate. E şi mai complicat să adune 61 de voturi pentru a alege un preşedinte comunist. Pe aliaţi nu se poate baza, după cum s-a demonstrat. Chit că după alegerile parlamentare din 2014 preşedinte va fi tot Nicolae Timofte şi, cine ar putea paria pe negocieri rezultative între un judecător şi un poliţist? Dar oare asta ar trebui să-l frămînte pe omul comun: un eventual tîrg politic, ori o victorie trunchiată a comuniştilor? Ce ne mai poate aduce Voronin, dacă obţine un nou mandat pentru administrarea ţării? S-a schimbat el în bine, şi-a învăţat lecţia în opoziţie? Încotro o luăm din nou, dacă se întoarce bătrînul general, spre Moscova, ori spre Bruxelles? Ori depinde de cîte pahare va da de duşcă în acea zi Vladimir Nicolevici şi ce i se va oferi în calitate de dop... A elaborat el în sfîrşit modelul economic eficient al dezvoltării ţării, ori revenim la cel vechi, care scăpăta tot mai des către 2009, ca o bicicletă uzată? Deocamdată Voronin se pregăteşte de răzbunare. Potrivit ameninţărilor sale, toţi liderii partidelor din coaliţia de guvernare şi alţi înalţi demnitari trebuie să înfunde puşcăriile. Şi asta în ciuda faptului că justiţia se anunţă a fi tot mai independentă. Nu prea cred în promisiunile politicienilor, iar în a lui Voronin nici atît. Vă mai amintiţi triumfalul slogan de acum patru ani: „Vom lua 80 la sută din voturi la următoarele alegeri!” Adică, vom trece toată clasa politică prin foc şi sabie! Oare se va întîmpla acest lucru? La întrebări de acest fel, Voronin are năravul să răspundă metaforic, făcînd uz de cîntece ruseşti despre război şi victorie. Şi, de regulă, uită cuvintele cînd ajunge la versurile despre biruinţă.