În urmă cu 150 de ani, Japonia era o țară extrem de săracă. După decenii de izolare, statul era vulnerabil și nepregătit pentru presiunile unei lumi aflate într-o schimbare rapidă.

În acest climat dificil, împăratul Meiji, figura centrală a transformării Japoniei moderne, a ales o formă de conducere neobișnuită. Fără declarații oficiale sau discursuri grandioase, el a transmis un semnal puternic prin propriul comportament: a decis să mănînce o singură dată pe zi.

La acea vreme, palatele imperiale din întreaga lume erau simboluri ale opulenței, unde mesele bogate erau regula, nu excepția. Meiji a rupt acest tipar și a impus o disciplină strictă chiar și în interiorul familiei imperiale, limitînd alimentația zilnică la o singură masă.
Gestul nu avea legătură cu economia personală, ci cu un mesaj politic clar. Împăratul voia să arate că efortul cerut populației nu era impus doar de jos în sus. Renunțarea la confort devenea o formă de exemplu public, fiecare masă sărită fiind prezentată ca o contribuție simbolică la întărirea Armatei și a Flotei, pilonii pe care Japonia își clădea viitorul.
Ideea transmisă de la vîrful statului era simplă și directă: un conducător autentic nu poate trăi în belșug atunci cînd oamenii săi trec prin lipsuri. Exemplul personal trebuia să fie fundamentul autorității.

Diferența față de China vecină era izbitoare. În timp ce dinastia Qing rămînea prinsă în ritualuri fastuoase și excese de curte, Japonia înainta pe drumul reformei prin autocontrol, disciplină și responsabilitate colectivă. Aceste alegeri aveau să influențeze profund echilibrul de putere din regiune.

Moștenirea lui Meiji continuă să fie invocată și astăzi: oamenii acceptă sacrificii reale atunci cînd văd că liderii lor nu se află deasupra lor, ci alături de ei. Cînd conducerea nu se sprijină pe privilegii, ci pe exemplu.