De-a lungul vieţii sale, cca. 75 ani, mitropolitul a desfăşurat o neobosită activitate, integrată într-o structură conceptuală complexă, care debordează de energie, vitalitate, credinţă şi o totală dăruire de sine bisericii şi idealurilor ei.

După opt ani de studii la şcoala din Şapte-Sate, este chemat la Iaşi de către o rudă de a sa, mitropolitul Gavriil Calimachi (1710-1786), unul din cei mai buni diriguitori ai Bisericii Moldovei. Gavriil Calimachi era frate cu Domnul Moldovei Ioan Teodor Calimachi (1756-1761), şi a fost cel care l-a primit în eparhie pe vestitul cărturar rus stareţul Paisie Velicicovschi.

Avînd susţinerea tacită a lui Gavriil Calimachi, viitorul mitropolit obţine rîvnita bursă de studii la Academia Teologică din Kiev, pe băncile căreia îl găsim între anii 1771-1773. E cunoscut că vestita Academie Movileană a fost fondată de către ilustrul teolog moldovean Petru Movilă. Graţie dezideratelor întemeietorului şi celor lăsate de el drept testament, în cadrul acestei instituţii de învăţămînt ecleziastic moldovenii erau cei mai avantajaţi. Lor li se ofereau o serie de burse, beneficiind de un statut privilegiat, fiind favoriţii grandioasei şcoli de cultură teologică din spaţiul răsăritean european.

În continuare, în dorinţa de a descoperi profunzimea spiritualităţii umane, viitorul exarh, fiind un perfecţionist exagerat, îşi definitivează studiile la cele mai strălucite şcoli teologice ortodoxe. Între 1773-1776, inteligenţa sa pasională încearcă să descopere misterele sacre ale muntelui Athos. Consecvent valorilor creştine, îşi sistematizează coerent şi aprofundat cercetările escatologice la faimoasele şcoli greceşti din Pios, Patmos, Smirna şi mănăstirea Vatopedu.

Pentru a-şi făuri temelia vocaţiei sale teologice, la 1779, Gavriil Bănulescu-Bodoni se călugăreşte în însuşi Scaunul Patriarhiei, la Constantinopol, în biserica „Înălţarea Domnului”. Aici, se dezice de numele de botez Grigorie şi îşi ia numele de monah Gavriil, în cinstea protectorului său, Gavriil Calimachi. Din acest moment Gavriil Bănulescu-Bodoni şi-a asumat arbitrar ideea consacrării întregii sale vieţi pe altarul Domnului.

În pofida vicisitudinilor destinului, a hăţişurilor vitrege ale vieţii, prin care s-a încercat să-i fie distrusă personalitatea, el a rămas mereu vertical, un ostaş fidel al cauzei creştine. A înfruntat cu temeritate toate servituţile unei asemenea dăruiri. Consecvenţa esenţială a personalităţii sale a fost marea luptă pentru moralitatea propriului popor. De la înălţimile actualităţii ne permitem să afirmăm că sarcina invocată e una din cele mai dificile, mai fabuloase, mai irealizabile idei ale umanităţii.

Revine în Patrie în plină epocă fanariotă. Ideile sale, ce trimiteau la conotaţii precum puritatea, asceza, sacralitatea se înscriau pe coordonatele idealismului religios cultivat în mentalitatea sa la înaltele şcoli de peste hotare, unde şi-a făcut studiile. Realitatea era, însă, mult mai dură decît se arăta din acele contemplări sintetice de la distanţă. Pe fundalul unei vieţi politice şi sociale sufocante, el îşi începe cariera teologică propriu-zisă.

Întreaga sa activitate a integrat-o într-o structură conceptuală destul de clară: afirmarea virtuţilor moldovenilor printr-o organizare adecvată. La Iaşi, devine profesor de limbă greacă, ieromonah şi predicator la Catedrala Mitropolitană. Tot aici, mai tîrziu, la 1784, a fost hirotonisit arhimandrit. În indignarea sa pasională contra abuzurilor strigătoare la cer, comise cu impertinenţă de către jefuitorii fanarioţi absolut în toate sferele, inclusiv în biserică, Gavriil Bănulescu-Bodoni nu şi-a precupeţit eforturile, nici tinereţea, nici funcţiile pe care le deţinea la acea oră. În planul unor acţiuni concrete, el, personal, cu propriul risc, declară război fanarioţilor şi abuzurilor comise de către ei în Biserica Moldovenească. Iată ce spicuim din lucrările clericilor contemporanilor:

“Creîndu-şi un cerc tolerant de boieri autohtoni, cu consimţămîntul lor tacit, domnii fanarioţi sînt adevăraţi jefuitori ai poporului încredinţat lor. Ei consideră domnia în exclusivitate doar ca un mijloc de îmbogăţire... Celuia care cumpără domnia pe bani grei, i se oferă ocazia, fiind în fruntea ţării timp de trei ani de zile, să jefuiască ţara fără nici un impediment, după bunul său plac. El se stăruie să fure cît mai mult în cei trei ani care îi sînt puşi la dispoziţie. Neavînd o naţionalitate comună cu supuşii lor, fanarioţii nutresc faţă de ei doar un vădit dispreţ, specific grecilor faţă de tot ce nu e grec. Ei nu cunosc nici o măsură în dorinţele lor de îmbogăţire.” (va urma)

Diana EȚCO, doctor în istorie