Biografii. Graham Bell

Alexander Graham Bell este cunoscut întîi de toate ca fiind inventatorul telefonului. Dar acesta a fost interesat în mai multe domenii ale tehnologiei. A realizat cercetări medicale şi a perfecţionat tehnicile de învăţare a vorbirii destinate persoanelor fără auz. De asemenea, a inventat grafofonul şi fotofonul.

Alexander Graham Bell a fost un audiolog american de origine scoţiană, cunoscut în primul rînd ca inventatorul telefonului (1876). Timp de două generaţii, familia sa a fost recunoscută ca o autoritate în dicţie şi în corectarea vorbirii, lucrarea Dicţia standard a lui Alexander Melville Bell avînd aproape 200 de ediţii în limba engleză. Tînărul Bell şi cei doi fraţi ai săi au fost instruiţi să continue profesiunea familiei. Primele sale realizări dedicate persoanelor cu deficienţe de auz şi inventarea telefonului la nici 30 de ani sînt o mărturie a instruirii sale temeinice.

Viaţa lui Alexander Graham Bell

Alexander („Graham“ a fost adăugat abia la vîrsta de 11 ani) a fost al doilea dintre cei trei fii ai lui Alexander Melville Bell şi ai Elizei Grace Symonds Bell. A învăţat un an la o şcoală privată, doi ani la Liceul Regal din Edinburgh (unde a absolvit la 14 ani) şi a luat parte la cîteva cursuri la Universitatea din Edinburgh şi la University College din Londra, însă a primit cea mai mare parte a educaţiei în familie şi ca autodidact. Primul său post a fost la şcoala Dl. Skinner din Elgin, Comitatul Moray, unde a predat copiilor muzică şi dicţiune. În 1864 a devenit masterand rezident la Academia Weston House Elgin, unde a realizat primele studii despre sunet. În această direcţie, Bell şi‑a început o profesie pe care avea să o continue toată viaţa – cea de profesor‑cercetător.

În 1868 a devenit asistentul tatălui său în Londra şi a preluat în totalitate postul de profesor, în vreme ce Bell senior a ţinut cursuri în America. Şocul morţii subite a fratelui său mai mare, cauzată de tuberculoză, boală de care suferea şi fratele său mai mic şi efortul îndatoririlor sale profesionale şi‑au lăsat amprenta asupra tînărului Bell.

Grija pentru singurul fiu rămas în viaţă a determinat familia să se mute în Canada în august 1870, unde, după ce s‑au stabilit lîngă Brantford, Ontario, sănătatea lui Bell s‑a îmbunătăţit rapid. În 1871, Bell a petrecut mai multe săptămîni în Boston, ţinînd cursuri şi demonstrînd eficienţa sistemului propus de tatăl său în cartea Vorbirea vizibilă, publicată în 1866, ca metodă de a‑i învăţa să vorbească pe cei fără auz. Fiecare simbol fonetic indica o poziţie clară a organelor de vorbire, cum ar fi buzele, limba şi vălul palatului şi putea fi folosit de surzi pentru a imita sunetele vorbirii într‑un mod neobişnuit.

Tînărul A. Graham Bell, dornic acum să se afirme, a arătat, utilizînd sistemul tatălui său, că vorbirea poate fi predată celor fără auz. Rezultatele sale uimitoare au condus rapid la cercetări aprofundate.

Chiar şi în vacanţele petrecute în casa părinţilor, Bell şi‑a continuat experimentele cu sunetele. În 1872 a deschis o şcoală proprie în Boston pentru instruirea profesorilor care le predau persoanelor fără auz, a editat pamfletul Pionierul vorbirii vizibile (Visible Speech Pioneer) şi a continuat să studieze şi să ţină cursuri. În 1873 a devenit profesor de fiziologie vocală la Universitatea din Boston.

Inventarea telefonului

Chiar dacă nu a avut niciodată abilităţi tehnice, Bell a avut norocul să îl descopere şi să îl inspire pe Thomas Watson, un tînăr mecanic reparator şi creator de modele, care l‑a asistat cu entuziasm în proiectarea unui aparat pentru transmiterea sunetului prin intermediul electricităţii. Lungile lor sesiuni nocturne au început să producă rezultate palpabile. Taţii lui George Sanders şi Mabel Hubbard, doi studenţi surzi pe care i‑a ajutat, au fost suficient de impresionaţi de tînărul profesor încît să îl sprijine financiar în demersul său ştiinţific. Cu toate acestea, în orele de lucru normale, Bell şi Watson erau obligaţi să îndeplinească un program încărcat de cerinţe profesionale.

Sănătatea lui Bell avea să se deterioreze din nou. La 6 aprilie 1875, i s‑a acordat un brevet pentru telegraful multiplu; dar după încă şase luni extenuante de lungi sesiuni nocturne în atelier, respectîndu‑şi în acelaşi timp programul său profesional zilnic, Bell a trebuit să se întoarcă la casa părinţilor săi din Canada pentru a‑şi îngriji sănătatea.

În septembrie 1875 a început să scrie specificaţiile pentru telefon. În martie 1876, Biroul de Patentare din Statele Unite i‑a acordat lui Bell numărul de patent 174 465 pentru „Metoda şi aparatul pentru transmiterea sunetelor vocale sau altor sunete pe cale telegrafică cu ajutorul ondulaţiilor electrice, asemănătoare ca formă cu vibraţiile de aer care însoţesc sunetele vorbite sau alte sunete“.

După un an a urmat scoaterea telefonului pe piaţă şi, cîteva luni mai tîrziu, primele sute de procese. În mod ironic, telefonul – considerat pînă atunci o glumă, iar creatorul său, în cel mai bun caz, un excentric – a fost subiectul celor mai aprinse procese de patentare din istorie.

Contemporanii cei mai demni de menţionat ai lui Bell au fost Antonio Meucci, care a pus la dosarul juridic o notificare în 1871 şi a lăsat‑o nefinalizată din cauza lipsei de fonduri şi Elisha Gray, care a avut altă întîmpinare la 14 februarie 1876, la cîteva ore după ce Bell a predat solicitarea de patentare. Pentru primele cercetări ale lui Meucci, Camera Reprezentanţilor din SUA a aprobat o rezoluţie la 11 iunie 2002 prin care i se recunoştea contribuţia. Cele două acţiuni anterioare cele mai cunoscute au fost cazurile Dowd şi Drawbaugh, în care Bell Telephone Company a contestat cu succes două filiale ale gigantului Western Union Telegraph Company pentru încălcarea dreptului de brevet.

Reproşurile şi acuzaţiile au fost deosebit de dureroase pentru mîndria de scoţian a lui Bell, dar rezultatul litigiilor, cu efect pe toată durata de viaţă a brevetelor sale, a dus la recunoaşterea lui Bell drept primul inventator care a conceput şi aplicat curentul ondulatoriu pentru transmiterea sunetului. În 1877, Bell s‑a căsătorit cu Mabel Hubbard, o tînără cu 10 ani mai mică decît el.

Povestea lui Bell nu se încheie odată cu inventarea telefonului; în multe sensuri, acesta a fost doar începutul. Ca rezident în Washington DC, Bell şi‑a continuat experimentele în comunicare, care au culminat cu invenţia fotofonului – transmiterea sunetului pe o rază de lumină – făcînd totodată şi cercetări medicale şi perfecţionînd tehnicile de învăţare a vorbirii destinate persoanelor fără auz.

În 1880, Franţa l‑a onorat cu Premiul Volta, de 50 000 de franci (cca 10 000 $) din partea Laboratorului Volta, unde, în colaborare cu Charles Sumner Tainter şi vărul rău, Chichester A. Bell, a inventat grafofonul. Folosind un creion de gravură, un tambur cu viteză controlabilă, cilindri de ceară şi discuri, grafofonul a prezentat o abordare practică de înregistrare a sunetului.

Partea lui Bell din drepturile de autor a finanţat Biroul Volta şi Asociaţia Americană pentru Promovarea Predării Vorbirii Persoanelor fără Auz, devenită din 1956 Asociaţia Alexander Graham Bell pentru persoanele fără auz. 8 mai 1893 a fost una dintre cele mai fericite zile ale lui Bell; pacienta sa în vîrstă de 13 ani, Helen Keller, a participat la ceremonii fără precedent pentru noua clădire a Biroului Volta – astăzi, un centru internaţional de informare despre educaţia orală a surzilor.

În 1885, Bell a cumpărat teren în insula Cape Breton din Nova Scotia. Aici, în peisajul care îi aducea aminte de primii săi ani în Scoţia, a clădit o casă de vară, Beinn Bhreagh, dotată cu laboratoare de cercetare. În 1898, Bell şi‑a succedat socrul la postul de preşedinte al National Geographic Society. Convins că geografia trebuie predată prin imagini, el a urmărit să promoveze o metodă de înţelegere a vieţii în ţinuturile îndepărtate într‑o perioadă în care călătoriile erau rezervate persoanelor privilegiate. Din nou a găsit un ajutor de încredere, Gilbert Grosvenor, viitorul său ginere, care a transformat o fiţuică modestă într‑un jurnal educaţional unic, care a ajuns la milioane de persoane din întreaga lume.

Pe măsură ce interesul în posibilitatea zborului a crescut la sfîrşitul secolului, Bell a experimentat crearea de zmee gigantice care să transporte oameni. Ca de fiecare dată, Bell a găsit din nou un grup de patru tineri entuziaşti care să îi pună în practică teoriile. Mabel Hubbard Bell a dorit să păstreze atmosfera stimulatoare din jurul grupului şi a fondat la scurt timp Asociaţia de Experimente Aeriene (Aerial Experiment Association), prima organizaţie de cercetare fondată şi organizată de o femeie. Lipsa auzului nu a fost un handicap pentru soţia profesorului Bell. La Beinn Bhreagh, Bell a abordat noi subiecte de cercetare, cum ar fi detectarea cu ajutorul sonarului, distilarea solară, tetraedrul ca unitate structurală şi ambarcaţiunile cu aripi portante, dintre care una cîntărea peste 10 000 kg şi atingea viteza record de 112 de km pe oră în 1919.

Pe lîngă ataşamentul său de o viaţă pentru cauza persoanelor fără auz, Bell nu s‑a limitat niciodată la un singur proiect. Interesele sale de cercetare s‑au bazat pe principii de bază mai degrabă decît pe detalii. Examinarea cea mai sumară a numeroaselor sale agende arată mementouri marginale şi note, de multe ori fără nici o legătură cu subiectul propus – mementouri despre întrebări şi idei pe care a dorit să le investigheze. A fost imposibil să îşi materializeze fiecare idee. Multe dintre concepţiile sale sînt puse în practică abia astăzi, iar altele nici nu au fost încă cercetate aprofundat.

Anvergura geniului său inventiv este reprezentată doar parţial de cele 18 brevete acordate doar în numele său şi de cele 12 împărţite cu colaboratorii săi.

Printre acestea se numără 14 brevete pentru telefon şi telegraf, patru pentru fotofon, unul pentru fonograf, cinci pentru vehicule aeriene, patru pentru hidroavioane şi două pentru o celulă de seleniu. Chiar şi cu cîteva zile înainte de moarte, Bell a continuat să scrie în jurnal. Pe cînd dicta ultimele cuvinte, i s‑a spus „Nu te grăbi“, la care a răspuns: „Trebuie să mă grăbesc“.

Scris de Scientia.Ro