Dosarul din Arhiva Națională a Republicii Moldova despre Rosseti, în traducere din rusă s-ar intitula: „Dobîndirea nobilimii basarabene de neamul Rosseti”. Conține documente din 1805 pînă în 1912 despre dobîndirea titlului de nobil rus/basarabean a trei generații de bărbați Rosseti pe baza celui moldovenesc sau a lui Lupu Roset: tata, bunicu și străbunicu celor trei nedreptățiți. Dar să începem povestea așa cum se cuvine în lumea și cartea bună: de la capăt.

În 1805 Lupul Roset era medelnicer, adică boierul care turna domnului apă pentru spălarea mîinilor, punea sarea pe masă şi servea bucatele. Dar înainte de aceasta ceva s-a întîmplat și cu părinții Lupului, similar ca și a Zoiței și lui Răducu Rosetti, fiindcă a rămas orfan de copil.

După majoratul lui, sau în 17 mai 1805 acest Lupul Roset susținea că în Bravicea i-au rămas două părți din moșiile părintești, inclusiv în satul care se pare că a dispărut, Carabașeni (rusă), Cărăbășeni (moldovenește). De aceea și se adresează domnitorului Alexandru Costandin Moruz (numele după original) pentru redobîndirea acestor moșii. Domnitorul ceru boierilor serdari din Orhei să lămurească dreptul la moştenire a celor două părţi din Bravicea pentru medelnicerul Lupul Roset. Tot ei, adică serdarii din Orhei, să dea mărturie pentru judecată, fiindcă Roset spune că: „părinţii au stăpînit aceste moşii cît au trăit, iar după moartea lor, el fiind încă mic nu a avut posbilitate să le stăpînească”. Și-a recuperat sau nu cele două părți de moşii părinteşti de pe meleagurile noastre nu am stabilit. Dar el sigur a ştiut de Bravicea și a fost la Bravicea! Dar cine a fost acest „Lupul de Bravicea”?

În 12 august 1822 pe Lupu Rosetti îl aflăm printre nobilii basarabeni care au votat propunerea lui Ivan Nikitici Inzov, de-a forma „Adunarea deputaţilor nobili din Basarabia”. Cum a ajuns deputat la Chișinău nu am aflat, dar conform „metricei” fiului său Nicolae, tata lui, adică, Lupu Roset în 1812 locuia în sătucul Tatomirești din ținutul Vaslui, care se află la numai 28 km de Iași. Soția lui se numea Safta și era născută dintr-un Arghire Cuza. Rezultă că în 1812 încă se afla în Țara Moldovei, unde i se născuse Nicolai, botezat de preotul Andronachi la biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Tatomirești, iar nașă fiindu-i mătușa lui sau vorniceasa Ralu Cuza. Atît. Dar cine au fost urmașii lui și oare au avut moșii la Bravicea sau prin vecinătate? Cei trei urmași din Lupu Roset nedreptățiți, adică lăsați fără titlul de „dvorean”, deci nobil basarabean au fost: fiul Nicolai (Lupovici), nepotul Mihail (Nicolaevici) și strănepotul Mihail (Mihailovici).

Aici este locul să accentuez un fapt trist din familia acestor Rosetiști. Ceva se întîmpla în virtutea lor, fiindcă aveau în tradiție botezul copiilor, dar tradiția de a lăsa actele de moștenire în regulă – nu. Anume din adresările lor în instanțele de rigoare pentru dobîndirea moșiilor și titlului de nobil am putut „lua urma” lor și „face lumină” în toponimele din Bravicea.

Prima adresare a fost chiar a lui, a medelnicerului Lupul Roset pentru cele două părți de moșii din Bravicea, care motiva că „părintele lui nu l-a inclus în moștenire”. În anul 1821 el avea titlul de nobil și în 1822 era deputat, adică persoană cărturară și onorabilă. Totuși cît de nobil și deputat nu a fost Lupu Roset, dar nici el nu l-a inclus în „Cartea nobililor” pe fiul lui Nicolai născut în 1812 în Tatomirești. Acestuia i-au trebuit 6 ani ca să demonstreze că este fiul „de sînge” a nobilului Lupu Roseti, care la fel „din motive necunoscute lui, adică lui Nicolai, nu l-a trecut în cartea nobililor basarabeni”.

Analizînd în continuare deja dosarul lui Nicolae Rosseti din 1841-1847 s-a putut afla cît de greu se obținea acest titlu. Era pe timpul cînd fotografii nu existau, buletine și pașapoarte la fel, decît cărțile bisericești cu evidența celor încreștinați și martorii binevoitori, adică nașii de botez. Pînă la urmă a obținut acest titlu, dar trec anii, devine și el tată de băiat și repetă „gafa” de a nu lăsa moștenirea în regulă. Filul lui Nicolai, sau nepotul lui Lupu Roset, botezat Mihail, s-a născut în 1837 în satul Țigănești din Ținutul Orhei, sau la doar cîțiva kilometri de Bravicea.

Istoria din nou se repetă în neamul lor: acest Mihail moare și el de tînăr, aproximativ prin 1883-1884. Rămîne deja feciorul lui cu același nume ca și a tatălui – Mihail, născut în 1873, dar din nou fără titlul de nobil basarabean din neamul Rosetiștilor. Văduvă Alexandra Iliodorovna, tot ea mama lui Mihail, se adresează din nou instanțelor de rigoare pentru obținerea acestui titlu fiului ei de doar 11 ani, indicînd în „proșenie”, adică cerere, că „are nevoie de acest titlu în mod obligatoriu”.

Dosare de fiecare date și multe acte doveditoare de la diverse instanțe: biserici, comitete, consulate, caziere, taxe plătite și tot așa că ei sînt din Rosetiști. Ultima notiță este din 1912 unde se menționează că Mihail Mihailovici Rosseti era strănepotul nobilului Lupu Roset, cel cu două părți de moșii în Bravicea.

Din această istorie de peste 100 de ani despre unii Rosetiști din Țara Moldovei, cînd era întreagă sau deja împărțită, cu o „pietricică de hotar” și pe la Bravicea, se desprinde un adevăr istoric, o înțelepciune și o pildă bună de luat ca învățătură:

• adevărul: orfanul Lupu Roset nu a fost cel de la care s-a format toponimul – Opec. Posibil că și-a recuperat moșiile de la Bravicea, fiindcă domnitorul căruia i s-a adresat i-a fost rudă, dar în 1837 nepotul lui Mihail s-a botezat în satul vecin de peste pădure – Țigănești și nu la Bravicea. Vorba profesorului – mai trebuie de văzut!
• înțelepciunea: Rosetiștii se țineau de neam, chiar și la a patra generație ei știau din cine se trag – din medelnicerul Lupu Roset, cu nobilimea după icoană din 1821 și acest medelnicer figurează în fiecare act, fără a fi tradus în rusă, rezultă că se mîndreau cu tata, bunicu și străbunicu lor.
• pilda: Rosetiștii s-au zbătut pentru titluri și averi, le-au obținut prin diferite căi, se îmbogățeau văzînd cu ochii, dar disciplină în moștenirea strămoșească, totuși, nu au avut și aceasta merită de reținut ca învățătură pentru noi cei de azi și de mîine.

Asea M. TIMUŞ