Un bun şi vechi cunoscut de-al meu emigrează. Este pe ultima sută de metri de pregătiri sau cum s-ar zice „stă pe valize”. O parte din familie s-a stabilit deja peste ocean, el aşteaptă ca copiii cei de şcoală să scoată în capăt primul semestru, iar între timp să pună la punct mai multe chestii legate de casă, rude, alte detalii.

Nu este o noutate că încă o familie de oameni tineri, apţi şi dornici de muncă, de viaţă, adecvaţi, instruiţi, fără pasiuni nocive şi deprinderi urîte, alege să-şi aplice şi să-şi valorifice toate bunele aptitudini în altă parte. Ideea acestui text însă constă în altceva.

Tot timpul cît a fost planificată şi parţial realizată această plecare cu traiul peste hotare, amicul meu a fost şi mai este angajat încă ceva timp într-o instituţie de stat. În funcţia deţinută a avut succese şi realizări, cu avansări şi promovări. Mai pe scurt a fost cel despre care ne place nouă să zicem – „un băiat de treabă, care pricepe şi îşi ştie lucrul”. Şi pentru că faptul emigrării (atîta timp cît încă nu era sigur şi absolut decis) nu prea a fost pus în discuţie, iar mai ales la serviciu nu s-a ştiut nimic. Şi iată acum, cînd se împachetează bagajele, tovarăşul meu află că „cade sub reducere”. Adică va fi disponibilizat şi în conformitate cu prevederile legale, are de lucrat încă două luni.

Nu ştiu dacă am să mai văd vreodată o asemenea reacţie la o noutate atît de tragică în actualele realităţi. 1. Uşurare: „e bine că aşa, o să-mi fie mai uşor să plec, astfel voi fi lipsit de greutatea de pe suflet cînd aş fi ajuns să-mi iau rămas bun de la colegi”. Şi 2. Un alt fel de uşurare, care n-are treabă cu măcinările inimoase: „Tu îţi închipui prin ce calvar ar fi trebuit să trec acum?! Nopţi nedormite, chinuri şi milioane de gînduri – ce fac, de ce anume eu, cum îmi întreţin copiii, ce fac mai departe? Şi pentru că am mai fost prin nişte situaţii ceva asemănătoare, trebuia să încep o lungă şi grea cursă de supravieţuire. Să caut sfori ce pot fi trase în aşa cazuri, relaţii, cunoştinţe, să pun mese, să torn gîrle de vin şi coniac pe la ospăţuri de boieri care pot „rezolva treaba”, să dau sute de telefoane şi să aştept ca un prost să fiu sunat „mai tîrziu, cînd va fi ceva clar”, să fac sluj în faţa secretarelor poate-poate mi se face legătură cu cel care decide. Umilinţă, cheltuială, ruşine – cu tonele. Şi aproape fără nici o garanţie. Doamne, sînt atît de fericit că sînt liber să nu mai trebuiască să întreprind nimic ca să demonstrez cine sînt şi ce pot, cînd ştiu bine că n-are nimeni nevoie de asta!”. Am rămas mască. Pentru că de multe ori anume asta este starea de lucruri.

Prietenul meu nu este un puştan şi nu se hrăneşte cu iluzii că acolo unde pleacă îi va fi uşor. Deloc. Or, după cum zice şi el – ştiu că o să-mi fie a dracului de greu, că o să-mi vină să urlu cîteodată de neputinţă sau dor, că o să-mi fie foarte complicat să mă adaptez, dar, va fi vorba de altfel de greu. Greutăţi pe care voi putea să le depăşesc fără a merge la nişte compromisuri greţoase cu mine însumi.

Şi pentru că măcar la urmă are posibilitatea să guste din dulceaţa unui fel de libertate, amicul meu numără zilele pe care mai trebuie să le lucreze, merge la serviciu şi încearcă să ignoreze privirile nedumerite ale colegilor şi replicile de felul „ce ai, măi, te dau afară şi tu eşti aşa liniştit?! Hai, spune, te-ai înţeles cu cine trebuie, la cine ai ieşit, cine te ajută?”

Mare lucru e ca măcar cîndva, undeva, în anumite împrejurări omul să se simtă liber. În adevăratul sens al cuvîntului, respirînd cu ambii plămîni şi inima largă.

Lilia GRUBÎI