Biografii zbuciumate. Ioan Slavici

Adevăratul prozator Slavici se găseşte numai în cele două volume de Nuvele, cu care a debutat. Acolo e „Popa Tanda”, acolo e „Budulea taichii”, acolo sînt „Scormon”, „O viaţă pierdută” şi „Moara cu noroc”. Cine nu cunoaşte mai cu seamă această din urmă nuvelă nu cunoaşte pe Slavici şi nu cunoaşte una din cele mai puternice creaţiuni ale literaturii romîne în acest gen. Ne-am delectat în copilărie cu Budulea taichii şi cu Popa Tanda şi le-am recitit mai tîrziu, cu acea indulgenţă şi lipsă de rezerve mintale cu care răsfoim cărţile îmbibate de farmecul unor amintiri personale, deci cu aceeaşi plăcere. Dar aceste două nuvele, de care pomenesc predilect toţi criticii lui Slavici, nu mi se par totuşi cele mai izbutite creaţiuni ale lui. Genul în care a excelat talentul lui Slavici este, fără îndoială, nuvela tragică. Moara cu noroc, care nu poate să placă atîta în copilărie, recitită de cîteva ori mai tîrziu, la intervale, cu toată blazarea necruţătoare a unui spirit saturat de literaturism, lasă aceeaşi impresie puternică.

E povestirea unor fapte dramatice pe care autorul le plasează cu vreo cincizeci de ani în urmă, în preajma unui orăşel din Ardeal, într-un colţ de lume evocat cu o mare putere de sugestie. Caractere tari, de oameni primitivi, se ciocnesc violent într-o atmosferă tragică impresionantă, zugrăvite viguros şi nuanţat în acelaşi timp, cu o pătrundere psihologică surprinzătoare. Intriga e condusă cu aceeaşi măiestrie. Toate sînt fericit îmbinate, pînă şi tonul sfătos şi stilul cam greoi al scriitorului ardelean pare potrivit anume, ca să contribuie la impresia aceea de tragic, de trecut, de fapte întîmplate aievea, de „viaţă adevărată” intensă.

Locurile şi personagiile îţi rămîn pentru totdeauna în minte. Drumul care urcă dealul dinspre Ineu, hanul acela izolat, frecventat de drumeţi pitoreşti la anumite epoci ale anului şi la anume ceasuri ale zilei, Ghiţă hangiul şi soţia lui Ana, Pintea căprarul de jandarmi, fost tîlhar, Săilă boarul şi Buză-Ruptă, şi mai cu samă acel neuitat, cinic şi inteligent Lică sămădăul, personagiu unic în literatura noastră, exemplar de om straniu, care te urmăreşte ca enigmaticul Svidrigailof din Crimă şi pedeapsă. Moara cu noroc nu-i numai o nuvelă bogată, e în acelaşi timp un mic roman de moravuri, tot atît de interesant, prin fondul de viaţă locală pe care e proiectată acţiunea principală, prin tipurile de al doilea plan sau abia întrezărite, prin pitorescul lui special, ca şi Bordeienii dlui Sadoveanu.

Slavici are meritul că a inaugurat în literatura noastră nuvela realistă, a scris nuvele realiste pe vremea Sărmanului Dionis, cu mult înainte de Sămănătorul unde a înflorit mai tîrziu, totuşi, nuvela romantică şi ţărănistă. Aceasta se datorează desigur faptului că Slavici era scriitor ardelean, că avea altă psihologie decît scriitorul romîn din Regat.

Fecior sau nepot de ţăran, ca toţi intelectualii de dincolo, Slavici a păstrat toată viaţa lui, în fond, ceva din psihologia specifică a ţăranului din Ardeal. Aşa se explică pînă la un punct şi atitudinea lui din viaţa publică de mai tîrziu şi calvarul pe care l-a îndurat; la noi, a intrat în puşcărie fiindcă nu era patriot romîn, iar în Ardeal a făcut puşcărie tocmai fiindcă era patriot romîn, adică fiindcă era, la fel cu ţăranul ardelean, împotriva ungurilor, cu încredere în „drăguţul de împărat”. Acest din urmă sentiment, profund ardelenesc, care i-a dăinuit în fundul conştiinţei, spre norocul bătrîneţilor lui, pînă la sfîrşit – a fost completat poate de siguranţa convingerii pe care i-a înfipt-o în minte continuitatea politicii externe a Regatului, unanim susţinută patruzeci de ani în aceeaşi direcţie sau, poate, de încă un sentiment înrădăcinat în inima lui cu puterea instinctului de conservare: sentimentul înspăimîntătoarei primejdii care ar ameninţa neamul nostru dinspre Rusia. [...]

Slavici a fost un scriitor de valoare, adică un suflet deosebit şi încă un scriitor romîn. Trebuia să-şi plătească vama. Trebuia să-şi îndure partea lui de chin, hărăzită celor aleşi, asupra cărora apasă parcă, de la începutul lumii, un inexorabil blestem. Tîrît la bătrîneţe în închisoare, cu sensibilitatea sîngerată de ofense, umilit şi scuipat, Slavici poate că n-a înţeles totuşi niciodată, clar, pentru ce anume suferă. Dar a înţeles marea taină că trebuie să sufere, înainte de a intra în istoria literară alături de cei mai aleşi fii ai neamului său. De aceea a putut să treacă cu resemnare şi cu seninătate marele prag.

(WIKISOURCE)