Biografii zbuciumate. Ioan Slavici – gazetar al extremelor

(Urmare din N 155, 8 noiembrie)

Unde căutăm, cum ne poziţionăm. Cunoscut în special ca prozator, dar şi cu dese referiri la activitatea sa politică (fără a fi cu adevărat om politic ori fiind chiar mai mult decît atît!), Ioan Slavici a avut însă o activitate intensă nu doar în domeniul literar (dramaturg, folclorist, redactor literar) sau gazetăresc (jurnalist şi editor). Apropiată literaturii este memorialistica sa. Oferă informaţii bogate despre viaţa şi activitatea scriitorului, fiind un veritabil capitol de geografie literară. Memorialistica se constituie însă şi ca un pas către geografia publicistică a lui Slavici, dînd numeroase date şi despre autorul de studii istorice, economice ori pedagogice.

Universul său publicistic este reconstituit doar fragmentar din scrierile reeditate (proză, teatru, amintiri, unele studii). Gazetarul a susţinut şi o bogată corespondenţă. Din scrisori aduna multe informaţii. Le folosea în studii, însă unele constituiau o bază consistentă pentru contribuţiile sale la diferite publicaţii. Redescoperirea diversei sale corespondenţe (epistolele fiind publicate disparat, mai degrabă în volume sau grupaje legate de numele altora!) permite accesul în teritorii nestrăbătute de pe harta gazetăriei. În scrisori, Slavici este mult mai deschis şi aprofundează idei redate adesea sintetic în articole. Acestea din urmă nu lasă să se vadă decît rar strategiile autorului, pe cînd scrisorile sunt mult mai detaliate, mai explicite asupra întregii sale activităţi. Fără îndoială, sunt aici multe nuanţări, însă geografia sa publicistică nu poate fi conturată decît parcurgînd articolele, cele de publicistică, grosul lor rămînînd dispersat în pagini de ziare şi reviste. Iar, în ziua de astăzi, colecţiile sunt incomplete.

Mai mult, paternitatea articolelor este uneori greu de stabilit. Se cunosc cazuri de intervenţii ziaristice atribuite uneori lui Slavici, alteori lui Eminescu, iar altădată lui Caragiale. Cei trei, cel puţin în perioada cît au colaborat la Timpul, aveau obiceiul să discute mult atît înainte, cît şi după ce erau scrise articolele. S-au influenţat reciproc enorm. Există chiar mărturii în privinţa faptului că îşi completau unul altuia articolele, continuînd de unde a lăsat celălalt. Apoi, multe dintre textele de gazetă nu au fost semnate. Cercetătorii au încercat (şi au reuşit, în parte) să stabilească paternităţi. Nu toate sunt acceptate. Alte zeci sau poate sute de articole au rămas neidentificate, niciodată regăsite sau cercetate… Însă articolele de ziar, mai mult decît opera literară, mai mult decît memorialistica sau decît studiile pe diferite teme, dau adevărata măsura a lui Slavici ziaristul. Această poziţionare se răsfrînge asupra întregii sale activităţi, aducîndu-l în prim plan pe gazetar.

Ioan Slavici a rămas un „caz”. Dar nu în literatura română, unde a fost fixat definitiv printre clasici, chiar dacă unii teoreticieni au fost de părere că el oferă „un ospăţ mai sărac”, ca să reluăm cunoscuta formulare a lui Tudor Vianu. Într-o epocă în care naţionalismul era în floare, generat şi de nevoia fiecărui neam de a se fixa în istorie, Slavici a fost o figură destul de incomodă. Nu literatura sa a fost cauza modului umilitor în care l-au tratat societatea şi cei mai mulţi dintre mai marii zilei, ci publicistica sa. Om cu desăvârşire european, în sensul pe care astăzi îl desluşim mai bine (chiar dacă o facem cu greutate!), gazetarul s-a manifestat ca român şi mai mult decît atît: a fost cetăţeanul model nu al Imperiului Habsburgic, nu al Austro-Ungariei, ci al Europei Centrale, Mitteleuropa, cum este denumirea în germană.
Este un concept care se opune Estului, cu ruşii, cu toată zona aceea tulbure, şi se opune Sudului, Balcanilor, o arie receptată ca turcizată, dar şi slavizată pînă la un punct. Fără îndoială, Slavici era un om aşezat, iar geopolitica personală pe aceasta s-a bazat mereu: pe civilizaţie! Nu şi-a schimbat viziunea, însă s-au schimbat vremurile şi l-au dat peste cap. Idealul său de ordine şi onoare, de încredere în forţa şi progresul tehnic generate de Mitteleuropa sunt mai uşor de acceptat astăzi, însă în epocă, una a disputelor naţionaliste (fireşti, pînă un punct), putea fi considerat (aşa cum s-a şi întîmplat!) o erezie. (va urma)

Lucian-Vasile SZABO