Biografii zbuciumate. Ioan Slavici – „spion” şi „trădător”

(continuare din nr. 142)

Despre acţiunile concrete ale forţelor de ordine în redacţia „Tribunei” sibiene aflăm amănunte de la Coşbuc. Tînărul poet îşi făcea stagiul de gazetar sub ochiul atent al lui Slavici. Tracasările la care a fost supusă publicaţia în acea perioadă îl făceau să nu se simtă în elementul său. Prefera să le ocolească, după cum rezultă dintr-o scrisoare. E o radiografie succintă şi în ceea ce priveşte modul cum sensibilul poet receptează situaţia, dar şi starea jurnaliştilor de limba română din Ardeal. Coşbuc, cam speriat şi într-un limbaj colorat, depune mărturie: „Eu, dacă am văzut că e multă politică la „Tribuna” şi că în redacţie colaboratorii stau tot cu frica în oase că vin geandarmii să le caute manuscriptele, am zis: eu vă dau dracului cu politică cu tot, eu nu vreau să mă amestec în isprăvi cu geandarmii”.

Forţele de ordine acţionau pe două fronturi.

Primul vizat, ni se spune în scrisoare, era redactorul responsabil, căci de aceea era... responsabil: „Dacă i se intenţionează (intentează, n.n.) proces, redactorul răspunde, şi de-l află vinovat îl închid”. Sunt însă măsuri de cercetare ce sunt cuprinse în al doilea plan, căci „se poate că vicecomitele vrea să vadă (manuscrisul cronicii, n.n.), răstoarnă tot, şi dacă-l află şi se cunoaşte că eu am scris-o mă chiamă înaintea curţii cu juraţi şi mă dojenesc: atît e toată pedeapsa, căci de-aş scrie orişice aş scrie n-au dreptul să mă închidă cîtă vreme redactorul responsabil răspunde”.

O măsură sănătoasă în redacţia „Tribunei”, pentru ca jandarmii să nu găsească manuscrisele, deci abaterile de la legislaţia presei, o reprezenta activitatea periodică de ardere a foilor cu textele respective. Două elemente mai sunt de precizat în context: „Pentru cronici şi corespondenţă nu este proces de presă, ci proces de vătămare de onoare (s.a.), proces de presă numai pentru articol de fond se dă”. Coşbuc nu va scrie articole de fond, dar Slavici o va face în permanenţă. Al doilea aspect de subliniat e cel cu privire la evitarea răspunderii prin citarea ori preluarea din alte gazete. Spune cronicarul „Tribunei”: „De persoane nu mă acăţ, fără cînd am de bază altă gazetă, căci atunci răspunde gazeta aceea, presa de mai înainte răspunde de presa posterioară, spune paragraful (s.a.)”. De asemenea, pedeapsa era mai uşoară pentru luarea în zeflemea.

Onoarea de a fi... înjosit

Că Slavici a fost prigonit pentru ideile promovate de el în articole de gazetă sau în volume atît de unguri, cît şi de români nu mai e urmă de îndoială. Autorul a îndurat greu nu suferinţa, încarcerarea, ci înjosirea. O va denunţa cu obidă şi... curaj. Există în geografia sa publicistică momente cînd compară situaţiile. Maghiarii l-au băgat la puşcărie, dar l-au tratat aici omeneşte. De partea cealaltă situaţia se complică: „Duşmanii români ai neamului românesc n-au îndrăznit să mă tragă în judecată, ci m-au osîndit în taină. Şi-au dat silinţa să mă despoaie pitiş şi pe şoptite de onorabilitatea mea personală, mi-au insultat şi prigonit soţia şi copiii şi au născocit fel de fel de apucături, ca să mă ruineze şi să-mi facă viaţa peste putinţă”.

Suntem în 1911. Peste doar cinci ani îl vor închide şi românii... Ca editor al „Tribunei”, Slavici a avut de suportat multe presiuni, ba chiar şi mizerii. Cine crede că viaţa unui director (conducător) de publicaţie (de redacţie, în general) e uşoară se înşeală. Înseamnă multă muncă, iar dificultăţile nu lipsesc nici măcar în democraţiile profunde. Suntem acum la începutul anului 1888, atunci cînd editorul Slavici se afla la capătul unui şir lung de pertractări şi negocieri din anul anterior. Acum era aproape decis să părăsească Sibiul şi să accepte însărcinări la Bucureşti.

Nu a plecat. Notează amar într-o scrisoare: „De vreo şase luni, de cînd a mers vestea că tot rămîn aici, s-a produs o adevărată goană asupra mea. S-au pus în mişcare toate mijloacele spre a mă face să mă satur, să mă dizgust, spre a-mi face viaţa nesuferită, pentru ca să-mi adun „catrafusele” şi să plec. Chiar pe nevastă-mea s-au încercat s-o monteze ca să-mi facă şi mizerii casnice, din care nu pot scăpa decît plecînd de aici. Denunţuri s-au făcut contra mea, insinuări s-au pus în circulaţiune, cele mai infame insulte la adresa nevestei mele s-au colportat, ba chiar şi scrisorile ni s-au desfăcut la poştă, ca să deie pe faţă secretele, pe care nu le am”. Cine se ocupa de lucrurile murdare? Nu doar administraţia maghiară, ci şi unii reprezentanţi ai românilor: „În acelaşi timp, de la Metropolie, de la „Albina” şi din Budapesta, Babeş şi Gall au lucrat ca să unească toate elementele contra mea, încît au adus în cele din urmă şi pe bătrînul Bariţiu, bietul de el, să le facă treburi contra mea, insinuînd în „Transilvania” că vreau să propag între români „spiritul nemţesc””.

Necrolog cu 15 ani înainte de moarte

Gazetarul Octavian Goga avea să anunţe moartea lui Slavici în 1910, deci cu 15 ani înainte ca decesul să survină cu adevărat. Episodul este cunoscut, însă dedesubtul lui se împiedică de nedumeriri. Căci este evident că poetul nu înţelegea gestul marelui prozator. Slavici a refuzat, în Vara anului 1910, să se dezică de Vasile Mangra. Viitorul mitropolit ortodox al Ardealului din timpul Primului Război Mondial ieşise din Partidul Naţional Român şi devenise deputat pe lista guvernamentală. Actul a fost calificat de mulţi ca o trădare. Poate că aşa şi era. Doar că noii şi mulţii duşmani ai lui Mangra făceau presiuni asupra lui Slavici să ia atitudine. Contra, desigur. Cum părea că ezită, a fost catalogat şi el în tabăra trădătorilor. Gazetarul a răspuns, dar pentru că a refuzat să se dezică de prietenul său, publicarea textului a fost întîrziată. Scrisoarea a apărut în „Telegraful român”.

E o poziţionare pe harta activităţii sale publicistice care îl face suspect în ochii lui Goga. Acesta îşi intitulează articolul-replică A murit un om: Ioan Slavici. Recunoaşte marile merite din trecut ale gazetarului, dar nu-i poate ierta acţiunile din prezent: „A murit un om. Meşterul Ioan Slavici, părintele nostru literar, nu mai este. Plîngeţi-l, căci merită. El a plîns doar atît de frumos durerile noastre”. Textul este publicat, după cum vedem, în „Tribuna” (de la Arad), gazetă ce-i devenise ostilă lui Slavici.

Viaţa ziarului devine şi mai zbuciumată. Conducătorii Partidului Naţional Român îşi pierde încrederea în această publicaţie, considerată prea intransigentă, iar gruparea din jurul ei incapabilă să facă acele compromisuri pentru cîştigarea de poziţii politice. Unul dintre gesturile demonstrative ale lui Goga în această perioadă va fi cel de „curăţare” a redacţiei „Tribunei” de colaboratorii... colaboraţionişti. Într-un răspuns dat lui Alexandru Vaida-Voievod, unul dintre cei cinci deputaţi români din Dieta budapestană, poetul-gazetar se va făli cu această execuţie: „Acest ziar a renunţat în cele dintâi momente ale schimbării de front la colaborarea domnilor Eugen Brote şi I. Slavici, lovindu-i fără milă, cu toată justa compătimire ce inspira rătăcirea acestui din urmă”. (va urma)

Lucian-Vasile SZABO