De ce tac civilizaţiile extraterestre?

Sîntem singuri în Univers? Mai există vreo inteligenţă în această imensitate? Dacă da, ce şanse avem să intrăm în legătură cu ea? Este oare mai avansată decît noi? Cu cît? Ştie de existenţa noastră? Care ar fi consecinţele pentru viitorul civilizaţiei pămîntene?

Unii sînt convinşi că deţin deja adevăruri definitive despre acest subiect, în ciuda faptului că-l cunosc doar superficial sau deloc. Vă propun deci să reexaminăm cîteva argumente de care dispunem, la ora actuală, în acest sens.

Agenţia Naţională de Securitate a SUA spionează extratereştrii

Pe 23 aprilie 2011 media mondială a difuzat ştirea că NSA (National Security Agency) a elaborat algoritmi pentru descifrarea unor mesaje recepţionate în ultimele decenii de la civilizaţii extraterestre, prin programul SETI (Search for Extraterrestrial Intelligence). Iată deci, o agenţie militară americană ultrasecretă, care poate asculta, înregistra şi descifra practic orice convorbire, din orice colţ al lumii, este interesată de civilizaţiile extraterestre.

Unul dintre documentele publicate de NSA, numit „Cheia către mesajele extraterestre”, are ca autor pe Dr. Howard H. Campaigne şi conţine o serie de 29 mesaje recepţionate din spaţiul extraterestru prin programul SETI. Este arătat şi modul de construire al unui algoritm de decriptare. Un analist comenta că, „acest document confirmă nu doar existenţa extratereştrilor, dar şi faptul că guvernul SUA a recepţionat transmisii de la o civilizaţie din afara sistemului nostru solar”.

Interesul NSA pentru programele SETI nu este de dată recentă. În 1989, un subcomitet al comitetului SETI al Academiei Internaţionale de Astronautică a elaborat un document, numit Declaraţia de principii privind activităţile urmînd detectării inteligenţei extraterestre, numit şi Protocolul SETI post-detecţie. Acesta cuprindea măsurile care ar trebui întreprinse în cazul în care s-ar obţine dovezi ştiinţifice, absolut sigure, ale existenţei unei civilizaţii extraterestre. În protocol şi în anexele sale se arată că, dacă s-ar recepţiona un mesaj cert din partea unei civilizaţii nepămîntene, descoperitorul va informa ceilalţi participanţi la proiectele tip SETI, pentru observaţii independente şi monitorizare. Abia după o confirmare generală se va face un anunţ public şi către autorităţi. Răspunsul către inteligenţa descoperită va trebui apoi discutat şi aprobat de Adunarea Generală ONU.

Experţii NSA n-au întîrziat să denunţe această variantă a protocolului, ca nebunească, afirmînd, între altele, că pentru o rasă cosmică avansată, noi am putea fi o formă de viaţă primitivă, poate cobai sau delicatese culinare. Dar, mai presus de toate, NSA considera absolut de neacceptat ca Naţiunile Unite, sau un grup internaţional de astronomi, să reprezinte Pămîntul în comunicaţiile cu alte lumi. Acest drept ar trebui să aparţină doar preşedintelui SUA…

Proiectele SETI de căutarea inteligenţelor extraterestre au început în 1960. În timp ele au devenit un program internaţional cu un buget de multe milioane de dolari, implicînd mii de specialişti şi cele mai mari radiotelescoape din lume. Pînă nu demult se ştia doar că au fost detectate, ocazional, explozii scurte, nerepetate, de semnale radio venind din spatiu. Un exemplu celebru a fost semnalul „Wow” înregistrat pe 15 august 1977, de Jerry Ehman, folosind telescopul Universităţii de Stat Ohio. Numai că de atunci astronomii nu au mai detectat din acea parte a cerului nimic asemănător.

Proiectele SETI au fost suportate financiar, pînă la un moment dat, de guvernul SUA, apoi din fonduri private, dar pe 22 aprilie 2011 (simplă coincidenţă?), cea mai importantă componentă SETI, cea legată de reţeaua de radiotelescoape ATA (Allen Telescope Array) a trebuit să-şi oprească activitatea din lipsă de fonduri.

Paradoxul lui Fermi – „unde sînt ei?”

Din ecuaţia lui Frank Drake rezultă că doar în Galaxia noastră – Calea Lactee – ar exista cîteva zeci sau cîteva sute de civilizaţii. Unele dintre ele ar putea fi foarte vechi. Chiar şi cu tehnologiile actuale, pămîntenii ar putea coloniza sau explora Galaxia în cel mult cîteva milioane de ani. Deci, în mod firesc, toate civilizaţiile foarte vechi puteau să facă acelaşi lucru, cu milioane de ani înaintea noastră. Aşadar ele ar trebui să fie aici, acum, să se manifeste prin „miracole”, prin fenomene care nu pot fi explicate nici ca naturale, nici ca produse de oameni, iar unele dintre aceste miracole ar trebui să aibă proporţii cosmice. Totuşi noi nu observăm decît o “gigantică tăcere”. Care să fie cauza?

Această contradicţie este numită, în literatura consacrată contactelor extraterestre, Paradoxul lui Fermi, întrucît tradiţia susţine că fizicianul Enrico Fermi ar fi fost primul, prin anii patruzeci, care a pus retorica întrebare vizînd extratereştrii: “Ar trebui să fie aici; unde sînt?”

Sîntem oare totuşi singuri în Univers?

Această opinie, la care s-au raliat numeroşi oameni de ştiinţă, a mai fost numită şi ipoteza solipsistă. Susţinătorii moderaţi ai acestei ipoteze recunosc că Universul este prea mare, iar probabilitatea ca să fim singura civilizaţie în el este infimă. Dar ei adaugă că sîntem prea departe unii de alţii, deci în imposibilitate de a intra în legătură. Ce înţelegem prin viaţă?

Pentru a încerca un răspuns la Paradoxul lui Fermi, este util să împărţim problema în altele mai mici. Prima va fi calcularea şansei ca în Univers să mai existe viaţă în afara Pămîntului. La rîndul ei, aceasta implică să definim ce înţelegem prin viaţă.

La ora actuală ştiinţa asociază noţiunea de fiinţă vie unor molecule foarte mari, foarte complexe şi cu o imensă varietate, care asigură cîteva trăsături fundamentale: metabolismul, creşterea, înmulţirea, iniţiativa de a se mişca etc. Carbonul este singurul element care permite crearea unor astfel de molecule, formate din lanţuri stabile de mii de atomi. E drept, s-a vorbit mult şi despre alte tipuri de viaţă, de pildă cea dezvoltată în oceane de amoniac în loc de apă, la temperaturi mult mai mici decît cele pămînteşti. Un loc special îl ocupă ipoteza vieţii bazată pe siliciu, siliciul fiind – pe lîngă carbon – singurul element chimic capabil să formeze lanţuri lungi şi molecule complexe. Dacă însă oxigenul, combinat cu carbonul dă dioxid de carbon, aceeaşi reacţie cu siliciul duce la dioxid de siliciu, deci vietăţile din siliciu ar trebui să expire … nisip. La temperatura la care dioxidul de siliciu devine gaz, lanţurile lungi de siliciu se destramă. Reacţiile siliciului sînt şi mai puţin eficiente energetic decît cele ale carbonului. În plus în Cosmos nu s-au descoperit compuşi ai siliciului asemănători în complexitate cu cei ai carbonului.

Leon Lederman, laureat al premiului Nobel pentru fizică, specula, în anul 2000, că forme de viaţă sau de inteligenţă cu totul deosebite ar mai putea exista şi în unele zone speciale ale Universului, cum ar fi stelele neutronice, miezurile extrem de dense ale unor foste stele. În astfel de zone procesele se petrec de milioane de ori mai repede decît în lumea biologică. N-ar fi de neconceput, spunea el, ca reacţiile din aceste stele să dea naştere la structuri complexe, dotate cu inteligenţă, o inteligenţă cu care greu am putea intra în legătură, între altele deoarece într-o oră pămîntească la ei s-ar scurge echivalentul a mii de ani.

Dar, mergînd pe acelaşi fir al raţionamentului, de ce n-ar putea exista viaţă – şi chiar inteligenţă – bazate pe cu totul alte forme de agregare a materiei decît cele pe care le cunoaştem? Să zicem, de pildă, pe vibraţiile ipoteticului substrat eteric al Universului? Desigur, astfel de ipoteze par azi aiuristice şi nu le putem accepta. Dar de ce să nu lăsăm imaginaţia să zboare uneori şi dincolo de banal şi palpabil?

Iată însă că şi “viaţa carbonică” ne poate rezerva surprize. Mult timp s-a considerat că viaţa nu poate exista fără cele şase elemente esenţiale: carbon, hidrogen, azot, oxigen, fosfor şi sulf. Dar într-o conferinţă de presă, din 2 decembrie 2010, NASA a anunţat că în sedimentele de pe fundul lacului Mono, din Parcul Naţional Yosemite (California) a fost descoperită “bacteria cu arsen GFAJ-1” care are cinci dintre aceste elemente esenţiale, dar fosforul este înlocuit prin vărul său – asemănător dar toxic – arsenul, în chiar lanţul său ADN, adică în fundamentul înmulţirii sale. Biochimista NASA Felisa Wolfe-Simon nota că această descoperire arată că „viaţa, aşa cum o cunoaştem, ar putea fi mult mai flexibilă decît presupunem în general, sau decît ne-am putea imagina”.

 Cît de multă viaţă există în Univers?

Astronomii au identificat în spaţiul cosmic – prin spectroscopie, încă de acum trei decenii – zeci de tipuri de molecule care sînt cărămizile de bază ale vieţii carbonice: apă, dioxid de carbon, formaldehidă, amoniac, acetaldehidă, alcool metilic, benzen, etc. S-a identificat şi un prim aminoacid: glicina. Dacă aceşti compuşi au fost detectaţi de la o asemenea distanţă, înseamnă că ei există acolo în cantităţi enorme.

Pe fundul mării, s-au descoperit bacterii care se simt bine la temperaturi de 200-2500C şi la presiuni de peste 200 de atmosfere; în Antarctica s-au găsit bacterii capabile să se înmulţească la -700C sau care, deşi vechi de 12 mii de ani, au putut fi readuse la viaţă. Experimente efectuate în 1998 la Universitatea din Berkley (California) au demonstrat că, la temperatura camerei, molecula de ADN rezistă peste 35 de ani în vid, iar la temperaturile din spaţiul cosmic ar putea rezista indefinit. S-a calculat că forme primitive de viaţă puteau călători mii de ani prin spaţiu de la o stea la alta, “infectînd” orice loc propice.

Pe noi ne interesează însă în primul rînd viaţa de tip pămîntean. Din păcate, avem un singur loc în care putem urmări evoluţia acesteia – aici la noi.

Pămîntul s-a născut în urmă cu circa 4,6 miliarde de ani, la fel cu vecinii noştri imediaţi. Acum 4 miliarde de ani suprafaţa lui era încă un ocean de magmă lichidă, supusă permanent bombardamentelor meteoritice. Primele fragmente de scoarţă solidificată, identificate în Groenlanda şi Australia şi avînd peste 3,8 miliarde de ani, conţin deja urme primitive de viaţă. Aceasta i-a făcut pe mulţi să afirme că, indiferent care ar fi originea sa, viaţa se va manifesta, în orice loc din Univers, îndată ce sînt întrunite condiţiile pentru ca ea să se poată menţine şi perpetua.

Între ameninţarea permanentă a glaciaţiunilor şi a efectului de seră, biosfera pămînteană a trecut prin cîteva momente de cumpănă. La început, în atmosfera planetei noastre predominase metanul şi dioxidul de carbon. Apoi, anumite bacterii şi algele capabile de fotosinteză au schimbat compoziţia atmosferei, degajînd oxigen. S-a diminuat efectul de seră şi temperatura a scăzut mult. Acum 2 miliarde de ani s-a instalat chiar şi o primă eră glaciară generalizată, din care, din fericire, am ieşit cu bine. Oxigenul este însă ucigător pentru orice organism viu neprotejat. Au supravieţuit doar bacteriile care erau învelite cu o membrană protectoare adecvată. Unele dintre acestea au învăţat să “respire”. Acest proces a culminat acum 1,8 miliarde de ani, cînd au apărut celulele cu nucleu, numite eucariote, care au trăit la început individual, apoi în colonii. Acum circa 800 de milioane de ani, aceste colonii s-au transformat în fiinţe pluricelulare. Prin mutaţii succesive, din ele s-au născut, acum 570 de milioane de ani, animalele cu schelet extern, apoi cu schelet intern. Evoluţia lor a fost întreruptă de cîteva “extincţii în masă” care au avut şi un rol dinamizator în evoluţie, ca şi de multe extincţii minore. Catastrofele au fost cauzate de meteoriţi enormi, de explozia unor supernove, poate de trecerea Sistemului Solar printr-un nor de praf cosmic etc.

 Civilizaţiile tehnologice se autodistrug obligatoriu?

Au fost necesari deci aproape 4 miliarde de ani de evoluţie neîntreruptă, din care doar ultima şeptime cu fiinţe pe care le putem numi animale, pentru ca, în ultimul milion de ani, să apară omul pe Pămînt. Acum 100-200 de mii de ani predomina omul de Neanderthal, acum circa 50000 de ani se răspîndeşte în lume omul actual: homo sapiens sapiens. În sfîrşit, acumularea de ştiinţă şi tehnologii din ultimele cîteva milenii, graţie bibliotecilor şi şcolilor, au dus, în secolul 20, la acel nivel de evoluţie care a fost numit “civilizaţie tehnologică”, cu alte cuvinte la era călătoriilor spaţiale, a energiei atomice, a internetului şi a clonării unor fiinţe vii. Ce urmează?

„Gigantica tăcere” a Cosmosului ar putea însemna şi faptul că civilizaţiile tehnologice dispar obligatoriu după un timp relativ scurt. Să fie vorba de prăbuşirea pe Pămînt a unui asteroid uriaş, de explozia unei supernove, sau de alte ameninţări cosmice încă necunoscute?

Mult mai probabil este că o civilizaţie tehnologică s-ar putea sinucide. Deja a crescut nivelul dioxidului de carbon din atmosferă. Urmările au prins să se vadă: topirea gheţarilor, veri secetoase, furtuni de o violenţă nemaiîntîlnită. Peste un secol, marea ar putea acoperi ţări întregi, iar în final, în mod paradoxal, prin blocarea unor curenţi oceanici, ne-am putea pomeni într-o nouă eră glaciară.

Datorită ambalajelor şi a deşeurilor (inclusiv chimice, nucleare etc.), Pămîntul e pe cale să devină o imensă ladă de gunoi. Acumularea unor compuşi chimici de mare toxicitate ar putea avea, în timp, consecinţe imprevizibile. Experimentele genetice, după avantaje de moment, ar putea fi urmate, la alte cîteva generaţii, de o degenerare ireversibilă a speciei umane. Ori s-ar putea crea viruşi pentru care nu există leac…

Pericolele de mai sus sînt însă neglijabile, comparativ cu cele de natură militară. Carl Sagan aprecia, în 1983, că probabilitatea autodistrugerii unei civilizaţii este cu atît mai mare cu cît sînt mai mari tendinţele ei expansioniste, în particular de cucerire a Cosmosului. El estima că şansele de supravieţuire ale omenirii sînt, în secolul 21, de 40%, iar pe termen lung, de 1%.

Dacă 10% din arsenalul nuclear existent pe glob ar exploda (dintr o greşeală, ca urmare a unor acţiuni teroriste etc.), foarte puţini oameni ar mai supravieţui (poate niciunul). Însă marile pericole menţionate mai sus: armele nucleare, experimentele genetice etc. sînt invenţii ale secolului 20. Ştiinţa secolului 21 va găsi (pe lîngă nenumărate realizări minunate) şi nişte metode mult mai eficace de distrugere, faţă de care armele nucleare ori pandemiile vor părea jocuri de copii. Iar dacă vom supravieţui acestor încercări, va veni şi secolul 22, apoi 23 ş.a.m.d., pînă va fi descoperită “arma absolută”…

O altă explicaţie pentru „gigantica tăcere” ar putea fi şi aceea că o civilizaţie, odată ce şi-a atins apogeul, degenerează în mod obligatoriu. Ar putea fi o degenerare genetică sau una socială, cauzată de viaţa din ce în ce mai lipsită de griji. Frank Drake opina, de pildă, în 1980 că poate colonizarea Cosmosului nu este obligatorie, aşa cum am fost tentaţi să credem.

Cîte civilizaţii sînt în Galaxia noastră?

Se poate estima că, din cele maximum 400 miliarde de stele din Galaxia noastră, cam un sfert au o viaţă suficient de lungă (minimum 5 miliarde de ani), probabil trei din patru posedă planete şi circa o cincime asigură acestor planete orbite stabile timp îndelungat (am eliminat în acest caz stelele duble sau triple), ceea ce înseamnă cam 15 miliarde de sisteme planetare “liniştite”. Circa o zecime din totalul stelelor sînt “de generaţia a treia” deci au şi planete pietroase, de tipul Pămîntului. O zecime din acestea se situează în “ecosferă”, adică la acea distanţă de steaua centrală care asigură ca apa de la suprafaţă să se menţină, miliarde de ani, în stare lichidă. O planetă din cinci are dimensiuni potrivite vieţii (o masă între 0,5 şi de 10 ori cea a Pămîntului), cu vulcanism şi tectonică activă. Două planete din trei au o orbită apropiată de cerc, cu înclinaţia axei şi alternanţa zi noapte acceptabile pentru fiinţele vii, cu variaţii moderate ale anotimpurilor.

Pe o rază de 54 ani-lumină în jurul Pămîntului există circa 1000 de stele, dintre care 46 foarte asemănătoare cu Soarele. Pînă în 15 iunie 2011, fuseseră identificate deja 562 planete în jurul a peste 150 de stele. Iar Andrew Howard de la Universitatea din California, conducătorul unui studiu desfăşurat timp de cinci ani la observatorul W.M. Keck din Hawaii, cercetînd 166 stele de tipul Soarelui, aflate în “apropiere”, declara la sfîrşitul anului 2010: „Planetele de dimensiunea Pămîntului se găsesc în Galaxia noastră precum firele de nisip pe o plajă – ele sînt pretutindeni”. Multe au condiţii propice vieţii.

În Galaxie s-ar găsi deci circa 20 milioane de astfel de insule (alte calcule din literatură dau chiar valori de 500 milioane). Se pare că faptul că sînt propice vieţii este suficient pentru ca pe ele viaţa să se şi nască, într-o formă oarecare. Estimăm că pe circa un milion de planete, ea va avea puterea şi norocul să ajungă la exuberanţa biosferei pămîntene.

Probabil pe o zecime din aceste planete ar putea să apară, la capătul cîtorva miliarde de ani de evoluţie, o fiinţă capabilă de gîndire abstractă şi, din nou într un caz din zece, această fiinţă ar putea să construiască o “civilizaţie tehnologică” adică nave cosmice, calculatoare, reactoare nucleare etc. Deci, dacă aprecierile noastre au fost corecte, în Galaxie este loc, la ora actuală, pentru circa zece mii de civilizaţii tehnologice.

Se estimează că o bună parte din civilizaţiile tehnologice născute în Galaxie se vor autodistruge, vor degenera, ori poate îşi vor pierde apetitul pentru progres, într-un interval de cîteva secole sau milenii după atingerea unui nivel comparabil cu cel pe care îl avem noi în prezent. Sper totuşi că nu voi fi considerat exagerat de optimist dacă cred că o civilizaţie tehnologică din zece este suficient de înţeleaptă să supravieţuiască pericolelor copilăriei şi să rămînă după aceea în viaţă milioane de ani…

Aceasta ar înseamnă o mie de civilizaţii supravieţuitoare în Galaxia noastră. Dintre ele cîteva sute vor fi şi apărut şi fiinţează probabil şi la ora actuală, iar restul urmează să apară în viitor.

Poate că am fost prea optimist. Poate nu am luat în calcul alţi factori, la fel de importanţi: o zonă nu foarte aglomerată a Galaxiei, orbita circulară a Soarelui în jurul centrului galactic, depărtarea de găurile negre masive ori de sursele intense de raze gama, un companion de tipul Lunii etc., ceea ce ar putea reduce încă acest număr. Reamintim însă că estimarea am făcut-o doar pentru Galaxia noastră, or ea este numai una dintre cele circa 100 miliarde de galaxii, mai mult sau mai puţin asemănătoare, din Universul accesibil observaţiei noastre. În plus, avem motive serioase să credem că există şi alte lumi, poate “paralele”, poate din alte stări de agregare ale materiei etc.

În consecinţă, este aproape absolut sigur că în Univers există şi alte civilizaţii, unele probabil foarte vechi.

Dan D. FARCAŞ
Ştiinţă&Tehnică