de Armand GOSU 

Pentru unii, interesul naţional este ca Republica Moldova să fie integrată în spaţiul occidental cît mai repede, iar pentru alţii interesul naţional este ca Republica Moldova să se unească cu România.

În ultimii ani, preşedintele Traian Băsescu a folosit prilejul şcolilor de vară destinate românilor din afara graniţelor pentru decla­ra­ţii privind Republica Moldova. Anul acesta n-a fost o excepţie. Totuşi, preşedintele n-a spus lucruri noi. El a repetat declaraţii mai vechi, a nuanţat alte afirmaţii ale domniei sa­le. Chiar şi aşa, ultimele declaraţii ale d-lui Băsescu vin după vizita la Chişinău, du­pă alte interviuri comentate, la rîndul lor, în fel şi chip.

Avalanşa de declaraţii i-a făcut pe mulţi co­mentatori de la Bucureşti şi Chişinău să vor­bească despre contururile unui mare pro­iect unionist, al cărui fir roşu ar trece prin viitoarea cetăţenie moldovenească a d-lui Bă^­sescu şi prin aducerea în fruntea proas­pă­tului partid proprezidenţial a unui tînăr po­litician care s-a născut în Ucraina sovietică (Este vorba despre Eugen Tomac – nota red.), sudul Basarabiei istorice. Pînă şi unii di­plo­maţi străini acreditaţi în cele două capitale au început să se întrebe serios despre exis­tenţa unui astfel de plan. Interesul acestora ar trebui să pună pe gînduri atît România, cît şi Republica Moldova.

Cu o agendă internaţională atît de încăr­cată, plină de evenimente dramatice care se produc în diverse colţuri ale lumii, cu o cri­ză economică prelungită care generează ten­siuni sociale, unele cancelarii ar putea să nu mai aibă timp şi energie pentru nuanţe, expediate de regulă în subsolul depeşelor di­plomatice, şi să înţeleagă ad litteram afir­maţiile făcute la Bucureşti sau Chişinău. Un pretext pentru amînarea sine die a sem­nării documentelor ce vor fi parafate la Vil­nius, cu ocazia summit-ului Parteneriatului Estic, va fi oricînd îmbrăţişat de un guvern european, depăşit de problemele pe care i le pune criza. Şi astfel de guverne nu sunt pu­ţine. Din memoria instituţională a multor cancelarii n-a dispărut cu totul tema „România, stat cripto-anexionist“.

Practic, aici se confruntă două agende. Cea de politică internă românească şi cea euro­peană, a Republicii Moldova. Încă înainte ca Republica Moldova să devină inde­pen­den­tă, evoluţiile politice de la Chişinău au fost utilizate electoral în România. Miza a cres­cut în ultimii ani cînd, în condiţiile scorului strîns de la prezidenţiale, orice vot a devenit foarte important. În ciuda tradi­ţio­nalei prezenţe scăzute la vot, raportat la numărul celor care şi-au redobîndit cetă­ţe­nia română, în Republica Moldova se strîng cîteva mii de voturi. Cele mai multe voturi le adună preşedintele Băsescu. E rezultatul atenţiei constante acordate de pre­şe­dinte Republicii Moldova. Ur­mă­toa­rele două exerciţii electorale, euro­par­lamentare şi prezidenţiale, vor men­ţine treaz interesul Bucureştiului pentru electoratul din stînga Pru­tu­lui. Asta înseamnă că riscul unor scurt­circuite diplomatice, în 2013-2014, ge­ne­rate de diverse declaraţii elec­to­rale, va rămîne ridicat. Unii vor spu­ne că merită, că orice vot adus este important. În logică electorală in­ter­nă, poate că au dreptate.

Însă interesul naţional ar trebui să dicteze acum o abordare ceva mai ra­ţională. Dar care-i interesul naţional? Dacă pentru unii interesul naţional este ca Republica Moldova să fie in­tegrată în spaţiul occidental cît mai repede, pentru alţii interesul naţional este ca Republica Moldova să se uneas­că cu România. Însă un context favorabil unirii poate apărea doar în condiţiile unei crize majore la Chi­şinău, care să nu poată fi rezolvată decît prin renunţarea de către elita politică moldovenească la statalitate, cum s-a întîmplat în primăvara 1918. Ceea ce este puţin probabil să se întîmple în viitorul previzibil.

Orice analiză în cheie realistă pleacă de la axioma că interesul naţional es­te ca România să aibă un vecin pros­per, stabil, predictibil la graniţa sa es­tică. Iar acest proiect e pe cale de a se realiza. Este şansa istorică a Chi­şi­năului se a se apropia decisiv de Oc­cident prin parafarea şi semnarea cît mai curînd a unor acorduri cu UE. Eli­ta politică de la Chişinău, care mul­tă vreme a manevrat între Est şi Vest, obţinînd dividente şi dintr-o parte, şi din alta, pare decisă să mear­gă spre Bruxelles. Este o ocazie is­to­rică, pe care, însă, Republica Mol­do­va o poate rata. Contextul este favo­rabil graţie faptului că vecinul estic, Ucraina, se apropie atent, dar ferm, de UE. Bascularea spre Vest a Re­pu­blicii Moldova, înainte de a fi un act de voinţă politică la Chişinău, va fi un fapt de geografie politică, cum a fost şi la 1918, cînd independenţa vre­melnică a Ucrainei, combinată cu ameninţarea haosului bolşevic, au împins Basarabia spre Occident.

În acest context tensionat, fluturarea proiectului unionist din raţiuni elec­torale interne pune sub semnul în­trebării soliditatea angajamentului României de susţinător al apropierii Republicii Moldova de UE. Re­pre­zen­tanţi ai clasei politice de la Bucureşti trebuie să iasă din ambiguitatea în care se află: pentru uz intern, mesaj unionist, pentru extern, pentru par­tenerii din UE şi NATO – susţinerea integrării europene, pentru urechile moldovenilor – mesaj în funcţie de interlocutor.

Continuarea acestor discursuri pa­ra­lele va întreţine confuzia şi va genera şi pe mai departe pagube. Bucureştiul consumă resurse financiare ali­men­tînd dezbateri pe teme identitare ca­re divizează societatea din Republica Moldova. În felul acesta, riscă să os­tilizeze o mare parte din elita politică de la Chişinău, care ar putea percepe România drept cea mai mare ame­ninţare la adresa statalităţii Repu­bli­cii Moldova. Ar fi o dovadă de nai­vitate dacă, la Bucureşti, cineva şi-ar închipui că o întreagă elită moldo­ve­nească ar renunţa la statalitate mî­nată de sentimente şi emoţii. Sau că o naţiune civică moldovenească nu poate funcţiona fără aprobarea ofi­cialilor români. Mai mult decît atît, Bucureştiul îşi va submina întreaga politică regională dacă prin declaraţii neînţelepte va alimenta suspiciunea că are o agendă ascunsă, că este un partener nesincer, impredictibil. România, aflată la marginea unei falii geo­politice, va deconta incapacitatea de a înţelege contextul internaţional, precum şi situaţia din fostul spaţiu sovietic, atît la Bruxelles, la nivel de UE şi NATO, slăbindu-şi puterea de a influenţa deciziile care se iau acolo, cît şi în relaţiile bilaterale, la Wa­shing­ton, Londra şi Berlin. Practic, România va deveni cel mai important ali­at al celor care vor să blocheze apro­­pierea Republicii Moldova de Occi­dent, un fel de „idiot util“ al ce­lor ca­re visează la Uniunea Euro-Asi­atică.

(Articol preluat din Revista 22)