(reacţie la materialele semnate de dl. V. Stati şi publicate în numerele din 14, 15, 22 şi 29 ianuarie 2016 şi din 05, 10, 11 februarie 2016 ale cotidianului „Moldova Suverană”)

Doctorul habilitat în științe istorice ascunde, în mod intenționat, un lucru foarte important referitor la îmbinarea de cuvinte slave ”на язык волоски”, care într-adevăr figurează în cronici scrise în limba slavă. Este bine însă să cunoaștem că etnonimul ”volohi/vlahi” este o denumire dată de străini locuitorilor din interiorul și exteriorul arcului carpatic în faza inferioară a etnogenezei lor, că din această denumire de popor se trage denumirea de țară Valahia. Este important să știm că în scrieri vechi se întrebuințau și denumirile de ţară Valahia Mare și Valahia Mică, care aveau acelaşi înţeles cu denumirile de ţară Muntenia sau Ţara românedscă şi, respectiv, Moldova.

Ștefan Cel Mare, într-o scrisoare adresată venețienilor, cînd s-a referit la Muntenia , a numit-o ”l’altra Valahi” , adică ”cealaltă Valahie”. Ceea ce înseamnă că domnitorul Moldovei și autorul scrisorii erau conștienți de faptul că cuvîntul Valahia își are originea în numele comun sub care erau cunoscuți locuitorii Moldovei și Munteniei în evul mediu.

Antonio Bonfinius (1425-1503), diplomat și umanist italian, secretar și lector al reginei Beatrice, soția lui Matei Corvin, rege al Ungariei(1458-1490) afirma, în biografia lui Matei Corvin, scrisă de el: ”Transilvania a fost odinoară o parte a Daciei”; ”Transilvania este incinsă acum de cele două Valahii”, adică de Muntenia și Moldova.

În 1433, papa Eugeniu al IV-lea scria că Valahia cuprindea teritoriul dintre Bulgaria și Rusia, afirma chiar că cele două Valahii au format cîndva un singur stat și că s-au despărțit ulterior.

Cunoscutul călător francez Ghillebert de Lannoy (1386-1462), care în 1421 a trecut prin Moldova, o numește ”Valachie la petite”, adică Valahie mică, pentru a o deosebi de Valahia Mare.

În anul 1507, ambasadorul veneţian la Constantinopol afirma că imperiul Otoman se învecina cu ”cele două Valahii”.

Ioan de Sultaniyeh (1336-1405), arhiepiscop și emisar al lui Tamerlan, a scris o carte de geografie politică, destinată Europei, ”Libellus de notita orbis”, în care cele două principate Valahe sînt cuprinse într-un singur nume – ”Valaquia”. Utilizează termenii ”Valahia Mare” și ”Valahia Mică”. Scrie: ”Locuitorii Valahiei au o limbă a lor aproape latină și se trag din romani”; că ”ei se fălesc că sînt romani și lucrul se vădește în limba lor, căci vorbesc ca romanii”. Mai scrie: ”… această țară se mărginește la miazazi cu Constantinopolul, la miazanoapte cu Rusia și Lituania, la răsărit cu Marea cea Mare, la apus cu Albania”. Desigur că locuitorii care vorbeau ca romanii și se făleau că sînt romani erau români.

Treptat, numele etnic ”romanus” s-a transformat în etnonimul ”român”, care, la momentul potrivit, după 1859, a dat naştere denumirii de ţară/ de stat România.

Prin urmare, îmbinarea de cuvinte slave ”наязыкволоски” nu trebuie tradusă așa cum o traduce doctorul habilitat în științe istorice – ”în limba moldovenească”, ci așa cum e corect: „în limba română”.

Extras din manuscrisul „Hungaria”, scris în anul 1535 de Nicolaus Olahus, pe cînd acesta se afla la Bruxelles, ca secretar şi ministru al reginei Maria, fosta regină a Ungariei, şi ca ambasador al regelui Ungariei, Ferdinand I de Habsburg: „Ţara Românească mai înainte se numea „Flacia”, de la Flacus, care a adus acolo o colonie romană. Locuitorii se numesc romani. Principele acestei ţări se numeşte voievod; în vremea noastră e Radul (Radu Paisie,
1535–1545-n.n.) cu scaunul la Tîrgovişte, avînd mare putere şi autoritate. Se spune că la nevoie poate să strîngă din ţară şi să pună în linie de bătaie pînă la 40.000 de oameni înarmaţi... Românii sînt creştini, doar că, urmîndu-i pe greci, se deosebesc de biserica noastră (de cea romano-catolică – n.n.) cu privire la purcederea sfîntului duh şi la unele articole de mai mică importanţă... Moldovenii au aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi religie ca şi cei din Ţara Românească. Se ţin mai destoinici şi mai de neam , şi mai harnici decît aceştia. Principele acestei ţări se numeşte tot voievod, dar nu este expus la atîtea schimbări şi primejdii ca cel din Ţara Românească... În vremea noastră, în fruntea acestei ţări stă voievodul Petru (Petru Rareş, 1527–1538 şi 1541–1546, n.n.).
Moldovenii, limba lor, ca şi a celorlalţi români, a fost odinioară romană,ca unii care sînt coloni romani; în vremea noastră limba lor se deosebeşte foarte mult de aceea, dar multe din vorbele lor pot fi înţelese de latini... Românii sînt încredinţaţi că sînt colonişti romani. Dovadă acestui lucru este faptul că ei au multe în comun cu limba latină. În această ţară se găsesc multe monede de ale acestui popor, fără îndoială indicii puternice ale vechimii stăpînirii romane pe aici”.

Expunerea lui Ion Ţamblac, solul lui Ştefan cel Mare, în faţa Senatului şi a Ducelui Veneţiei, prin care le solicită sprijin antiotoman: „...în această vreme a venit la mine secretarul Luminăţiei voastre... şi mi-a făgăduit multe lucruri din partea Luminăţiei voastre preacinstite... şi mi-a spus că din banii trimişi în Ungaria şi din alţii voi avea şi eu ceva ajutor şi folos. Şi totuşi, eu cerusem ca voievodul Basarab să fie alungat din cealaltă ţară românească şi să fie pus acolo un alt domn creştin, anume Dracula, cu care ne putem înţelege împreună”;

Cărturarul moldovean Vasile Moțoc, fiu de răzeși din Baloteștii Putnei, cunosut mai ales ca duhovnic al domnitorului moldovean Miron Barnovschi (în prima domnie a acestuia) și ca mitropolit al Moldovei (în cea de-a doua domnie a lui Barnovschi și în timpul domniei lui Vasile Lupu, 1634-1653) adresa țarului rus Mihail Fedorovici următoarea cerere ”...Cartea sfîntului Calist ”Cuvîntările la Sfînta Ievanghelie”,tradusă in slavonește pe limba românească, care s-o citească preoții în biserică spre învățătura românilor credincioși, este gata și scrisă numai să se dea la tipar s-o tipărească , dar fiindcă ne ține mîna grea a agarenilor(a păgînilor, turci sau tătari-nota mea,I.S.)și nu sîntem liberi de haraciul lor nici preoții nici vlădicii, ci toți sîntem supuși, de aceea îndrăznim a cere ajutor pentru lucrul acesta și îngăduința împărăției voastre.” Este vorba de opera de căpetenie a lui Varlaam”Cartea românească de învățătură dumenecele peste an și ca praznice împărătești și la sfinții mari”. Ajutorul cerut a fost trimis în 1642, cînd s-a și început tipărirea cărții. Iar în al său cuvînt ”către cititoriu” , Varlaam arată motivele care l-au determinat să traducă ”pe limba românească” : ”...pentru ca să înțeleagă hiecine să învețe și să mărturisească minunate lucrurile lui Dumnezău, cu mult mai vîrtos limba noastră românească, ce n-are carte pre limba sa, cu nevoie iaste a înțelege cartea alții limbi.Și și pentru lipsa dascălelor ș-a învățăturei”. După cum se vede, ”Cazania” moldoveanului Varlaam se adresa românilor de pretutindeni. La București, ea s-a reeditat în anii 1732, 1765, 1768, fiind folosită multă vreme ca manual de omiletică al clerului român. Limba cărții lui Varlaam se înțelege ușor și astăzi, după aproape 400 de ani.

Prima carte românească tipărită în Moldova în anul 1643, cea mai reprezentativă operă a lui Varlaam (?–1657), mitropolit al Moldovei (1632-1653) în timpul domniei lui Vasile Lupu, „Carte românească de învăţătură, dumenicele preste an la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari...” este scrisă într-o limbă pe care au înţeles-o toate generaţiile de cititori care au urmat în spaţiul carpato-dunărean după apariţia ei. În pagina ce urmează după foaia de titlu începe capitolul intitulat „Cuvîntu împreună către toată seminţia românească”, în care se poate citi: „Io Vasile Voievod cu darulu lui Dumnedzău ţiitoriu şi biruitoriu şi domn a toată ţara Moldovei, dar şi milă şi pace şi spăsenie a toată seminţia românească”;

În Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1624-1693), mitropolit al Moldovei şi cărturar moldovean, unul dintre ierarhii care au promovat introducerea limbii române în biserică, în locul limbii slave, scrisă în 1673, citim: „Elu (adică împăraţii romani) cu viţa cestui nemu Ţara romanească împlutau, Ardelulu totu şi Moldovenesca”.

Tot de Dosoftei sînt scrise şi cuvintele: „Preacinstitul Acatist şi Paraclis al preasfintei Născătoare de Dumnezeu, canonul învierii, şi cele-lalte mîntuitoare rugăciuni către Domnul nostru Isus Christos tălmăcit de pre limbă slavonească pre limbă românească”;

În Liturghierul lui Dosoftei din anul 1679 întîlnim, între altele, şi această frază: „Cuvîntu depreună către seminţia românească”;

Cronicarul Grigore Ureche (1590–1647) în „Letopiseţul Ţării Moldovei” – prima cronică cunoscută scrisă în limba română – afirmă pentru prima oară în scris că moldovenii, muntenii şi transilvănienii sînt de origine romană („de la Rîm (Roma) ne tragem”), că locuitorii Moldovei, Munteniei şi Transilvaniei alcatuiesc un singunr popor: ”...în țara Ardealului nu locuiescu numai unguri, ce și sași peste seamă de mulți și români peste tot locul, de mai multu-i țara lățită de români de cîtu de unguri...” și : ”rumînii, căți se află locuitori în Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramoroșu, de la un loc sîntu cu moldovenii și toți de la Rîm se trag”.

Iată ce se spune în capitolul V al cărţii lui Miron Costin (1633-1691) „De neamul moldovenilor”: „Aşa şi neamul acesta, de care scriem, a ţărilor acestora numele drept şi mai vechiu este român, adecă rîmlean, de la Roma. Acest nume de la descălecatul lor de Traian, şi cît au trăit pînă în munţi, în Maramorăş şi pe Olt, tot acest nume au ţinut şi ţin şi pînă astăzi. Şi încă mai bine muntenii decît moldovenii, că ei şi acum zic şi scriu: Ţara Românească, ca şi românii cei din Ardeal... Că săvai ne răspundem acmu moldoveni (adică „măcar că ne zicem acum moldoveni”), iară nu întrebăm: ştii moldoveneşte? ce: ştii româneşte? Puţin nu este: „scris romanice?” pe limba latinească” (Miron Costin, „De neamul moldovenilor”, ediţia II, 1944, p. 69). Falsificîndu-i conţinutul şi mesajul general, V. Stati prezintă citatul după cum urmează: „Cel mai nou nume al moldovenilor noştri este moldovan”. Prin acest truc, dîndu-le de înţeles moldovenilor, că numele de moldovean ar fi unicul nume al lor...
În „Capul al şaselea – De numerile neamului acestor ţări şi de port şi de limba graiului, de unde au luat, aşijderea şi de tunsura, carei să află şi acum la prostime pe supt munte, lăcuitorii ce sîntu şi de lege creştinească, de unde au luat”

– Cronicarul precizează: „măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi în de sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobîndescu şi alte numere, iară acela carile ieste vechiul nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumîn”;

Nicolae Costin (1660-1712), fiul lui Miron Costin, compilator de cronici româneşti şi străine, care avea obiceiul de a dezvolta operele tatălui său: „Aşa şi neamul acesta, ce scriem ţărilor acestora, nume dreptu şi mai vechiu este român, adecă rîmlean de la Roma” (Scrieri, Ed. Hiperyon”, Chişinău, 1990, vol.1, p. 78-79);

Dimitrie Cantemir (1673-1723): „Astfel, astăzi moldovenii, muntenii, valahii transalpini, misienii, basarabenii şi epiroţii se numesc pe sine cu toţii cu un nume cuprinzător, nu „vlahi”, ci „români”, iar limba lor de-acasă o numesc „limba română”. (Opere complete, Bucureşti, 1983, vol. 9, pag. 415);

Alexei Mateevici (1888-1917): „Da, sîntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român, aşezat prin România, Transilvania, Bucovina. Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania, Macedonia îşi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi... N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi ca peste Prut” (fragment din cuvîntarea rostită la
Congresul învăţătorilor din Basarabia în mai 1917).

 În lucrarea lui Friedrich Engels „Politica externă a țarismului rus” se menționează faptul că Basarabia este un terioriu românesc locuit de români: „Basarabia este românească, şi Polonia poloneză. Nu se poate vorbi în aceste cazuri de reunirea unor grupuri etnice care au fost împrăştiate, dar pot fi numite ruseşti, şi sînt înrudite; aici avem de-a face, pur şi simplu, cu un furt”.

Pe lîngă mărturiile germane, franceze, italiene, și românești descrise mai sus, cităm în continuare și cîteva mărturii rusești, țariste și sovietice, de care doctorul habilitat în științe istorice și filologice nicidecum nu vrea să țină seamă , le ignorează în mod conștient, deoarece ele anulează afirmațiile sale mincinoase privitoare la etnogeneza poporului român în general și a moldovenilor în special, că moldovenii niciodată n-ar fi fost numiți români.

Învățatul A. Zasciuc, în lucrarea sa asupra Basarabiei (Petersburg, 1862) exprima următoarele echivalențe: ”Moldoveni (rumîni)”.

Juristul și istoricul Leon Casso formulează în 1913 în lucrarea sa ”Rusia în bazinul dunărean” următoarea opinie : ”Populația română a ambelor jumătăți ale Moldovei ca și a Munteniei parcă separau pe slavii de nord de cei de sud și puteau numai să împiedice fireasca lor unire în viitor”.

Istoricul sovietic K. Porski afirma: ”Daco-romanilor le aparțineau de atunci toate pămînturile de la rîul Tisa, în vest, pînă la rîul Nistru și Marea Neagră, în est, și de la cursul superior al rîului Tisa și rîului Nistru, în nord , pînă la Dunăre, în sud, adică o suprafață ceva mai mare decît România Mare de astăzi... pe acest teritoriu trăiau geto-dacii romanizați, strămoșii românilor de azi”. Continuînd : ”În prezent, deși există o oarecare diferență între tipurile de români care trăiesc printre sau în vecinătate cu neamurile slave și românii care au venit în contact permanent cu magiarii și germanii, această diferență este neînsemnată și nu dezechilibrează unitatea tipului de român”.

Cea de-a doua ediție a Marii Enciclopedii Sovietice atribuie următoarele calități: pe Mihai Eminescu îl califică drept ”mare poet român”; pe Vasile Alecsandri drept ”poet romantic român”; pe Gh. Asachi drept ”scriitor, publicist, pedagog și om politic român”. Ceea ce înseamnă că noțiunile de român și de moldovean sînt echivalente.

„Sistemul sintactic şi cel stilistic al limbii vorbite de locuitorii spațiului carpato-dunărean, din care fac parte şi locuitorii Basarabiei, s-au format înaintea unirii politice a Moldovei şi Munteniei. La fel şi termenl generic care denumeşte aceşti locuitori – respectiv, limba română şi popor român” (Nicolae Dima, autorul cărții „Basarabia şi Bucovina în jocul politic al Rusiei”).

Dacă V. Stati și cei de teapa lui ar recunoaște adevărurile exprimate în izvoarele menționate mai sus, atunci s-ar dărîma toată încercarea disperată și ridicolă de a justifica ocupațiile repetate ale Basarabiei, de a susține existența unei națiuni moldovenești și a unei limbi moldovenești deosebite de națiunea română și limba română.

Academicianul Eugen Coşeriu: periculoasă. Chiar dacă spunîndu-se „limba moldovenească” se subînţelege că e aceeaşi limbă română, dar care se numeşte astfel, cu aceasta începe minciuna, şi o minciună trage după ea alte minciuni, şi nu mai poţi ieşi din asta. Dar nu se poate face o altă limbă comună a noastră, a moldovenilor de aici şi de dincolo de Prut, a muntenilor şi a transilvănenilor. Cum să faci o altă limbă comună, dacă ea există deja şi la ea am contribuit şi noi, moldovenii, şi am contribuit substanţial, dar noi am numit-o nu limba moldovenească, ci limba românească.

Termenul „limba moldovenească” e o absurditate. O absurditate, fiindcă, dacă se face o limbă pe baza graiului moldovenesc, ea nu corespunde celorlalte graiuri şi nu corespunde tradiţiei. S-o faci diferită de limba română – e o absurditate. Chiar dacă ar fi s-o faci numai pe baza graiului local, tot limba română va fi, o limbă română cam ciudată, dat tot limbă rămînă. Din punct de vedere ştiinţific, folosirea termenului „ limba moldovenească ” este sau o greşeală,sau o fraudă, o minciună, cu toate consecinţele pe care le are o minciună. Din punct de vedere practic, să faci o altă limbă e o absurditate, o utopie. Din punct de vedere politic, e o prostie să crezi că astfel afirmi independenţa şi statalitatea. Însă, dacă vrei altceva, înseamnă că e cu mult mai grav, înseamnă că e un act de genocid cultural, înseamnă că răpeşti identitatea unui popor, care este păstrată de tradiţie, de cultură de limbă. A răpi identitatea unui popor înseamnă a spune că el nu are cultură, nu are tradiţie, că e un popor venit de nicăieri.
Toţi oamenii de ştiinţă din lume, inclusiv cei sovietici, au spus de mult că e una şi aceeaşi limbă, o limbă, limba română, şi să nu se mai joace nimeni atîta vreme cu această problemă inventată.
…Cu fraude nu putem intra în Europa, în comunităţile democratice, cu fraude intrăm numai în iad.
…De altfel, în Republica Moldova se vorbeşte nu numai graiul moldovenesc, există multe localităţi în Sud, de exemplu, pe la Giurgiuleşti, Cîşliţa-Prut şi în alte sate, unde se vorbeşte graiul muntenesc. Ce facem? Să zicem că şi acolo e o altă limbă, încă una?
Sau: ni se spune că Ştefan cel Mare a vorbit moldoveneşte. Bine, dar cum o să vorbim în copilărie şi în tinereţe, cînd a crescut în Muntenia la curtea lui Vlad Ţepeş? Sau chiar şi mai tîrziu, căci ştim că a avut din Muntenia două doamne… Sau cînd s-a refugiat la curtea domnească din Muntenia, după ce duşmanii îl omorîseră pe tatăl său.
Cunoştinţa unităţii de neam şi de limbă în ţările româneşti a existat întotdeauna, şi în timpul cronicarilor, şi pînă atunci.
…În unele zone ale Muntenei se vorbeşte graiul moldovenesc, în multe localităţi din Moldova precum spuneam, se vorbeşte cel muntenesc. Transilvania nu are un grai aparte – în unele zone se vorbeşte graiul muntenesc, în altele – cel moldovenesc. E absurd, în aşa caz să zicem că ar exista, chipurile, o limbă moldovenească, la fel cum nu poate exista o limbă muntenească.
…Graiurile s-au îmbogăţit reciproc, forma lor superioară fiind limba română modernă.
…Deasupra tuturor particularităţilor locale, care în vorbirea orală pot fi păstrate, stă limba literară comună, care e recunoscută de lingviştii din toată lumea cu o singură denumire: limba română».

Unii moldoveni se supără, trag concluzii pripite şi se manifestă agresiv, auzind cum este criticat moldovenismul. Aceştia nu au deloc dreptate, pentru că nu sînt criticate trăsăturile sfecifice ale moldovenilor, dobîndite de-a lungul evoluţiei istorice, prin depozitarea şi transmiterea lor de la o generaţie la alta (de pildă, graiul moldovenesc ca dialect al limbii române), şi nici chiar trăsăturile mai puţin agreabile/simpatice ale lor (să zicem, caracterul exagerat al blîndeţei şi bunătăţii lor şi toleranţa lor care, după cum se ştie, le-au creat şi le mai creează destule necazuri şi nenorociri), ci moldovenismul ca un curent politic ce foloseşte populaţia moldovenească în scopuri politice, păgubitoare moldovenilor, uşurinţa cu care unii purtători ai etosului moldovean
se lasă ademeniţi şi folosiţi de către apologeţii moldovenismului politic. Este criticată lauda exagerată şi făţarnică a moldovenilor de către escroci ai moldovenismului politic, laudă ce tăinuieşte un pericol de moarte lentă pentru moldoveni ca purtători de valori naţionale româneşti.
Cît timp nu vom fi capabili, intelectualiceşte şi moraliceşte, să apreciem şi să valorificăm trăsăturile etnice moldoveneşti la justa lor valoare, atîta timp nu vom avea parte de o viaţă trăită cu demnitate şi realizări în toate domeniile de activitate.

Sursa de inspiraţie a moldovenismului politic se găseşte în istoriografia rusească de sorginte ţaristă şi sovietică care, după cum se ştie, subordonează evenimentele istorice intereselor politice, coloniale şi expansioniste de moment şi de perspectivă ale statului rus, dar şi în ideile, citatele, textele interpretate în mod fals, tendenţios, uneori voit fragmentar, rupte de context, extrase din istoria românilor şi cea a ruşilor, dar şi din alte surse ştiinţifice.
Ca mod de interpretare a evenimentelor istorice, moldovenismul politic reprezintă o antiistorie, o încercare de contrafacere a istoriei moldovenilor prin punerea acestora în opoziţie lingvistică, istorică şi culturală faţă de poporul român, de statul român şi de valorile naţionale româneşti, faţă de tot ce e românesc în această lume, prin crearea aparenţelor de limbă moldovenească, deosebită de limba română, de naţiune moldoveană ca una deosebită de naţiunea română, de evoluţie istorică moldovenească, diferită de evoluţia poporului român, cu scopul de a crea impresia legitimităţii, viabilităţii şi existenţei unui stat moldovenesc independent.

„Nu ne falsificaţi trecutul istoric!” – cu această lozincă m-am prezentat la Marea Adunare Naţională din 27 august 1989. Nu mă gîndeam atunci că voi mai fi nevoit s-o aduc în actualitate.

Ion STAFI, profesor de istorie