În perioada 7-23 februarie, curent, oraşul Soci din Rusia va găzdui cea de-a XXII-a ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă. Vă prezentăm un scurt istoric al Olimpiadelor Albe care au avut loc anterior.

Ediţia I. 1924 – Chamonix (Franţa)

Dacă prima Olimpiadă modernă a avut loc în 1896, întîia ediţie a JO de iarnă s-a disputat 28 de ani mai tîrziu. Totuşi, şi pînă în 1924, sporturile de iarnă au participat la Olimpiadă, patinajul artistic (1908 – Londra şi 1920 – Anvers) şi hocheiul (1920) figurînd în programul JO de vară. Numele oficial al întrecerilor care au deschis seria JO de iarnă a fost iniţial “Săptămîna Internaţională a Sporturilor de Iarnă”, doar în 1926 primind recunoaşterea ca primă ediţie a Olimpiadei. Patinatorul de viteză american Charles Jewtraw, cîştigătorul probei de 500 de metri, a fost primul campion olimpic.

Ediţia II. 1928 – St. Moritz (Elveţia)

Amsterdam fusese aleasă gazda ediţiei de vară şi, potrivit regulamentului CIO, Olanda putea să obţină dreptul de a o organiza şi pe aceea de iarnă. Însă, ţinînd cont că nu avea infrastructura necesară, Ţara Lalelelor a refuzat, cedînd locul staţiunii elveţiene St. Moritz. Jocurile au rămas în statistici prin singura competiţie de bob 5 persoane (cîştigată de SUA), victoria reprezentanţilor Canadei în turneul de hochei fără să primească gol şi prima medalie de aur din palmaresul Sonjei Henie.

Ediţia III. 1932 – Lake Placid (SUA)

Cînd a ales Lake Placid, o localitate cu numai 3.000 de locuitori, pentru a găzdui Jocurile, Comitetul Olimpic American a lăsat pe mulţi cu gura căscată. Dar, graţie unor investiţii masive, această staţiune avea să devină o adevărată Mecca a sporturilor de iarnă din America. La această ediţie, americanul Eddie Eagan, component al bobului de patru persoane medaliat cu aur, devenea singurul bărbat clasat pe locul întîi atît la JO de vară, cît şi cele de iarnă.

Ediţia IV. 1936 - Garmisch-Partenkirchen (Germania)

Deşi reprezenta tocmai opusul idealurilor olimpice, Adolf Hitler a obţinut pentru Germania nizarea ambelor Olimpiade. Ediţia de la Garmisch a fost prima pentru schiul alpin, dar a adus şi excluderea din program a patinajului viteză feminin. Motiv pentru care norvegianca de 16 ani Laila Schou Nilsen, deţinătoarea recordurilor mondiale pe toate distanţele, a fost nevoită să concureze la coborîre. Ea a cîştigat proba, dar cum la acel moment nu se oferea nici o medalie pentru victoria în probele individuale, nu a figurat în palmaresul Jocurilor.

Ediţia V. 1948 – St. Moritz (Elveţia)

St. Moritz a profitat de statutul de neutralitate al Elveţiei în Război Mondial, primind din nou, după 20 de ani, dreptul de a organiza JO de iarnă. Competiţia de hochei a fost marcată de un eveniment nerepetat vreodată. Comitetul Olimpic American a trimis în Elveţia o echipă, însă aceasta a trebuit să lase locul altei reprezentative recunoscută de forul mondial de specialitate. Competiţia a fost cîştigată de Canada, urmată de Cehoslovacia şi Elveţia. Teamul american recunoscut de IIHF a ocupat locul patru, dar, la sugestia CIO, el a fost scos în afara concursului.

Ediţia VI. 1952 – Oslo (Norvegia)

Ceremonia de deschidere şi-a pierdut mult din fastul tradiţional datorită faptului că s-a desfăşurat în aceeaşi zi cu funeraliile regelui Angliei, George al VI-lea. Altfel, această ediţie a consemnat cea mai mare audienţă din istoria tuturor Jocurilor Olimpice (inclusiv cele de vară), la concursul de sărituri cu schiurile de la Holmenkollen fiind prezente 150.000 de persoane.

Ediţia VII. 1956 – Cortina d'Ampezzo (Italia)

Aleasă ca gazdă a JO din 1944, care nu s-au disputat din pricina războiului, Cortina şi-a văzut în fine visul cu ochii. La această ediţie s-a consemnat o echipă germană comună, prima participare a sportivilor din Uniunea Sovietică (care au obţinut cele mai multe medalii, incluzînd şi un aur surpriză la hochei, după un turneu încheiat fără vreo înfrîngere) şi întîia competiţie de patinaj viteză în 24 de ani în care Norvegia nu a cîştigat nici o cursă. Totodată, a rămas în istorie austriacul Anton Sailer (trei titluri la schi alpin).

Ediţia VIII. 1960 – Squaw Valley (SUA)

O ediţie controversată datorită traseelor de schi alpin şi fond (extrem de dificile). Spectaculoasă este povestea primei medalii de aur cucerită de echipa americană de hochei. Pentru a avea şanse la primul loc, echipa gazdă trebuia să învingă Cehia, însă, după două reprize, europenii conduceau cu 4-3. A fost momentul în care, în vestiarul SUA a intrat căpitanul sovieticilor, Nikolai Sologubov, care le-a recomandat să inhaleze oxigen concentrat pentru a se reface. Sfatul a fost urmat şi, în repriza a treia, americanii au marcat 6 goluri fără să primească vreunul. Iar SUA avea să cîştige titlul, depăşind la golaveraj Canada şi URSS.

Ediţia IX. 1964 – Innsbruck (Austria)

A fost prima ediţie pentru care flacăra olimpică a fost aprinsa, la fel ca în cazul JO de vară, la Olympia, dar şi întîia la care un sportiv a izbutit să obţină patru medalii de aur. Performanţa a fost reuşită de sovietica Lidia Skoblikova, neînvinsă la patinaj viteză. Altfel, întrecerile au fost marcate de vremea călduroasă (cea mai dulce iarnă în 58 de ani), care au afectat marea majoritate a concursurilor, conducînd şi la două tragedii – un schior australian şi un membru al echipajului britanic de bob şi-au pierdut viaţa la antrenamente.

Ediţia X. 1968 – Grenoble (Franţa)

Charles de Gaulle a dorit să fie cea mai mare competiţie din istorie şi a cheltuit milioane de dolari pentru a realiza noi arene şi pentru a reface infrastructura. Eroii acestei ediţii au fost Jean Claude Killy, care a cîştigat totul la schi alpin, italianul Franco Nones, primul non-scandinav care triumfa într-o probă de schi fond şi rusul Vladimir Belousov, singurul reprezentant al URSS care a izbîndit vreodată la sărituri. De remarcat totodată că Norvegia reuşea să revină pe prima poziţie a clasamentului realizat pe baza numărului total de medalii.

Ediţia XI. 1972 – Sapporo (Japonia)

Sapporo fusese propusă să organizeze JO, dar nu reuşise din cauza războiului. În 1972 însă, visul devenea realitate, competiţia adunînd la start, pentru prima dată în istorie, peste 1.000 de sportivi. Principalele evenimente au fost descalificarea austriacului Karl Schranz din întrecerile de schi alpin şi boicotul echipei de hochei a Canadei. Dar şi performanţele realizate de olandezul Ard Schenk (3 medalii de aur şi una de argint la patinaj viteză) şi sovietica Galina Kuklova (trei titluri la schi fond).

Ediţia XII. 1976 – Innsbruck (Austria)

Iniţial, gazdă a fost desemnat oraşul Denver. Localnicii însă, pe a căror spinare (prin intermediul taxelor) urma să se constituie bugetul, au dus însă o dură campanie împotriva organizării şi, după un referendum organizat în 1972, autorităţile locale au fost nevoite să renunţe la Jocuri. Onoarea a revenit, pentru a doua oară în istorie, Innsbruckului. În oraşul austriac, Uniunea Sovietică a făcut din nou legea, trecîndu-şi în cont cel mai mare număr de medalii cîştigate (27).

Ediţia XIII. 1980 – Lake Placid (SUA)

De-a lungul anilor '70, Comitetul Internaţional Olimpic nu a avut parte de prea multe candidaturi. Lake Placid a fost singura candidată pentru Olimpiada de iarnă şi, evident, a primit dreptul de a organiza întrecerile. Întrecerile au rămas în istorie prin performanţa realizată de Eric Heiden (cvadruplu campion mondial la sprint şi triplu laureat la CM la general), învingător în toate cele 5 probe de patinaj viteză. Dar şi, în egală măsură, prin ceea ce s-a numit “Miracolul pe gheaţă”, victoria echipei americane de hochei, tînără şi neexperimentată, în faţa super-teamului sovietic.

Ediţia XIV. 1984 – Sarajevo (Iugoslavia)

Preferat, neaşteptat, oraşelor Sapporo şi Stockholm, Sarajevo a fost gazda unicei Olimpiade Albe disputată în spatele Cortinei de Fier. Eroii acestei ediţii au fost, fără îndoială, patinatorii britanici Jayne Torvill şi Christopher Dean, care au încîntat publicul şi juriul, obţinînd aurul în proba de dans după ce şi-au trecut în cont nu mai puţin de 9 note maxime. De remarcat totodată şi faptul că URSS a luat cele mai multe medalii (25), dar RDG a devansat reprezentanţii Uniunii Sovietice la capitolul aur.

Ediţia XV. 1988– Calgary (Canada)

După 6 încercări nereuşite, Canada obţinea în fine dreptul de a găzdui JO. Şi avea să fie cea mai lungă întrecere de pînă atunci (16 zile, incluzînd şi 3 week-end-uri), după ce organizatorii locali au convins CIO că astfel vor avea parte de o mediatizare TV la nivelul Jocurilor de vară şi de venituri pe măsură. La Calgary s-a produs debutul olimpic al lui Alberto Tomba, al prinţului Albert de Monaco şi al bobului Jamaican, dar şi intrarea în legendă a “finlandezului zburător”, Matti Nykanen (cîştigător al tuturor medaliilor de aur la sărituri).

Ediţia XVI. 1992 - Albertville (Franţa)

Prima ediţie după încheierea Războiului Rece, a consemnat prezenţa unui hibrid (5 foste republici sovietice au concurat sub denumirea de Echipa Unită), revenirea ţărilor Baltice, şi prima participare a echipei Germaniei unite după 1964. Între eroii Jocurilor s-au numărat schiorii norvegieni (care au obţinut 4 medalii după ce, începînd cu 1952, nu reuşiseră nici una), Elena Vialbe şi Liubov Egorova, colege în Echipa Unită, au luat 10 medalii în concursul feminin de schi fond, în timp ce Ulvang şi Daehlie au cîştigat fiecare 3 probe, trecîndu-şi în plus în palmares şi cîte un “argint”. 

Ediţia XVII. 1994 – Lillehammer (Norvegia)

Pentru a da greutate Olimpiadei Albe, CIO a decis să o decaleze, punînd-o la jumătatea distanţei dintre două ediţii ale JO de vară. Italianca Manuela di Centa (5 prezenţe pe podium la schi nordic), Liubov Egorova a ajuns la 6 medalii de aur, iar americanca Bonnie Blair a fost pentru a 3-a oară învingătoare la patinaj viteză 500 de metri. Johann Olav Koss a urcat de 3 ori pe cea mai înaltă treaptă a podiumului la patinaj viteză, bătînd de tot atîtea ori recordurile mondiale.

Ediţia XVIII. 1998 – Nagano (Japonia)

Nagano a găzduit, între 7 şi 22 februarie 1998, cele din urmă Jocuri Olimpice de iarnă a mileniului trecut. Acest al doilea popas în Japonia a înregistrat noi recorduri de ţări şi sportivi participanţi. A continuat completarea programului, acum cu curling, dar şi snowboard, precum şi cu hocheiul pe gheaţă feminin (întrecerile s-au încheiat cu victoria echipei SUA). Întrecerile au consemnat cîteva premiere în cadrul programului, cea mai importantă fiind aceea a prezenţei jucătorilor din NHL, la bob pentru prima oară, după 4 manşe, ocupantele primelor două locuri nu pot fi departajate, astfel încît echipajele Italiei şi Canadei primesc fiecare medalia de aur. Aceeaşi păţanie şi la bronzul de la bob-4, cu Marea Britanie şi Franţa în situaţie similară, semn că în această disciplină totul atîrnă chiar de un fir de păr.

Ediţia XIX. 2002 – Salt Lake City (SUA)

Capitala mormonilor, a găzduit cea mai tare ediţie de pînă atunci a JO de iarna, cu o premieră absolută: prima ţară reprezentantă a Africii negre, Camerunul. Numărul probelor creşte continuu, ajungîndu-se la 78. Televiziunea îşi impune din ce în ce mai evident pretenţiile, apărînd mai multe modificări de regulament, menite să crească spectaculozitatea unor întreceri. Astfel, ca exemplu, la schi fond startul a fost dat în bloc, ca la atletism, iar patinajul viteză pe pistă redusă, short-track-ul depăşeste în interes varianta clasică. Deşi aflaţi pe teren propriu, americanii au cedat primul loc pe naţiuni Germaniei. Acest lucru nu a contat prea mult faţă de dezamăgirea pierderii finalei la hochei pe gheaţă în favoarea Canadei. Pentru prima oară în istorie, Suedia nu obţine nicio medalie de aur. În schimb, schioara alpină croată Janica Kostelic cucereşte 3 titluri şi o medalie de argint, la un pas de scorul perfect. Ca număr de medalii de aur, Kostelic este depăşită de biatlonistul norvegian Ole Einar Bjoerndalen, cu 4 trofee.

Ediţia XX. 2006 – Torino (Italia)

Jocurile celei de-a XX-a Olimpiade de iarnă s-au desfăşurat la Torino între 10 şi 26 februarie 2006. A fost pentru a doua oară cînd Italia a găzduit Jocurile Olimpice de iarnă, şi pentru a treia oară cînd a fost gazda unei ediţii a Olimpiadei moderne. 20.000 de voluntari s-au angajat în organizarea Jocurilor (selectaţi din peste 40.000), care s-au ocupat de primirea atleţilor, spectatorilor şi a jurnaliştilor, precum şi de pregătirea locurilor de desfăşurare a competiţiilor. 2.663 a fost numărul sportivilor care au participat la această ediţie a JO de iarnă. Neve şi Gliz au fost mascotele Olimpiadei de la Torino. Neve este un bulgăre de zăpadă (femeie), iar Gilz este un cub de gheaţă energic (mascul). În clasamentul general pe echipe locul întîi la ocupat Germania cu 29 de medalii la activ, dintre care 11 de aur.

Ediţia XXI. 2010 – Vancouver (Canada)

Olimpiada de iarnă din 2010 a fost a treia ediţie a JO găzduită de Canada şi prima în provincia Columbia Britanică. În trecut, Canada a fost gazda Olimpiadei de vară din 1976 la Montreal şi a Olimpiadei de iarnă din 1988 la Calgary. Guvernatorul Canadei, Michaelle Jean, a fost cel care a deschis ceremonia olimpică. Biletele pentru Vancouver-2010 au fost puse în vînzare începînd cu… 3 octombrie 2008. Un moment tragic a avut loc cu cîteva ore înainte de ceremonia de deschidere. Sportivul georgian Nodar Kumaritaşvili a decedat într-un accident suferit la antrenamente. Kumaritaşvili, a cărui sanie avea în momentul accidentului 143 km/h, s-a răsucit la ultimul viraj al circuitului, sportivul fiind aruncat de pe pistă, izbindu-se violent de un stîlp de oţel. În clasamentul general primul loc a revenit ţării-gazdă care a adunat 26 de medalii, dintre care 14 de aur. Cele mai multe medalii (37) le-a obţinut echipa Statelor Unite ale Americii.